Indicii ale unor civilizaţii extrem de avansate în culturile străvechi (III)


Kalchakra-Mandala-Thanka-A101

Într-un mod similar calendarelor Maya, în tradiţiile vedică şi tibetană există sisteme de măsurare a timpului deosebit de  complexe, cu care au fost realizate de asemenea predicţii impresionante. Aceste sisteme sunt axate pe cunoştinţe deosebit de avansate despre ciclicităţile energetice naturale sau ciclicităţile cosmice care surprind peste măsură cunoaşterea ştiinţifică actuală, care în multe cazuri abia dacă a descoperit recent noţiunile respective. Unele dintre cunoştinţele sacre ale sistemului vedic al ritmurilor universale (Svara Yoga) sau ale sistemului tibetan al Roţii Timpului (Kalachakra) sau ale tratatelor hinduse Kanjur şi Tanjur sunt încă şi în zilele noastre departe de a fi cunoscute şi înţelese pe deplin. 

 Doi savanţi de prestigiu, Michael Cremo şi Michael Thompson, despre a căror lucrare, Forbidden Archeology, am menţionat anterior, spuneau că au găsit o foarte importantă sursă de informaţii în textele sanscrite vedice numite „Purana-e”, care afirmă că au existat cicluri de civilizaţie pe Pământ încă de acum milioane de ani. Ca şi tradiţia Maya, tradiţiile orientale afirmă că omenirea parcurge în mod ciclic anumite „vârste” ale evoluţiei şi decăderii, forma de civilizaţie pe care o trăim în pezent fiind doar una dintre nenumăratele care au existat înaintea acesteia. Acest model al vârstelor omenirii este în opinia mai multor cercetători cât se poate de plauzibil prin prisma unor descoperiri care indică faptul că planeta Pământ şi întregul sistem solar traversează în mod ciclic zone ale spaţiului cosmic ce au frecvenţe de vibraţie energetică net diferite. Un astfel de exemplu îl constituie chiar intrarea, în prezent, a planetei noastre în zona Centurii Fotonice pentru o perioadă estimată la mai multe mii de ani, ceea ce – conform anumitor parametri stabiliţi ştiinţific – va avea o influenţă netă de ridicare a frecvenţei energetice de vibraţie în întreaga lumea vie a Terrei, inclusiv în domeniul conştiinţei umane.

Cele patru vârste ciclice pe care tradiţia vedică le consemnează sunt în ordinea descreşterii nivelului energetic şi de conştiinţă, următoarele: Satya Yuga – vârsta de aur, Dvapara Yuga – vârsta de argint, Treta Yuga – vârsta de bronz şi Kali Yuga – supranumită şi vârsta de fier, a maximei decadenţe spirituale şi a celui mai scăzut nivel energetic. Conform tradiţiei orientale, umanitatea se află în prezent exact la trecerea de la Kali Yuga spre Satya Yuga, într-o etapă de profunde transformări şi trezire spirituală. Durata unui ciclu complet al celor patru vârste este de aproximativ 26.000 de ani, fiind evidentă corelația cu durata unei revoluţii complete a sistemului nostru solar în jurul centrului galaxiei. Cronologia orientală consemnează de mii de ani faptul că aceste vârste sunt integrate la rândul lor în ciclicităţi cosmice din ce în ce mai mari, mergând până la perioadele ce descriu faptul că Universul însuşi are în mod ciclic o perioadă în care realizează o mişcare de expansiune (emanaţie) şi respectiv o perioadă de mişcare de contracţie (resorbţie), aşa cum de altfel afirmă şi teoria modernă a Big Bang-ului.  

Buddha-Statue-With-Rose-Petals-In-Background Studiind mai îndeaproape tradiţiile orientale, mai mulţi savanţi prestigioşi au fost uimiţi de corespondenţele extraordinare care există între această străveche cunoaştere şi rezultatele ştiinţelor moderne de avangardă. De exemplu, Fritjof Capra, laureat al Premiului Nobel, arată în lucrarea sa „Taofizica” faptul că „Cea mai importantă caracteristică a viziunii spirituale orientale – aproape că am putea spune că este vorba despre esenţa ei – este conştiinţa Unităţii şi interelaţionării dintre toate lucrurile şi fenomenele, experienţa că toate fenomenele lumii sunt manifestări ale unei Unităţi fundamentale. Toate lucrurile sunt văzute ca părţi interdependente şi inseparabile ale acestui Tot cosmic, ca manifestări diferite ale aceleiaşi realităţi ultime. În mod analogic, teoria cuantică arată că nu putem descompune lumea în unităţi independente de existenţă. Pe măsură ce mergem în adâncimea materiei, natura ne arată că nu există cărămizi de bază, izolate, ci totul ne apare ca o reţea complicată de raporturi între diferitele părţi ale Întregului.” (Fritjof Capra, The Tao of Physics)

Conştiinţa Unităţii precum şi conștientizarea reflectării holografice a acestei Unități în absolut toate nivelurile realităţii este omniprezentă în tradiţia spirituală orientală. Acest caracter holografic al realităţii, certificat de descoperirile moderne ale fizicii cuantice, a fost exprimat sintetic de ştiinţa esoterică orientală prin principiul „Partea este în Tot, iar Totul este în Parte”. Ca o aplicaţie a acestui principiu esenţial, este cunoscut de mii de ani în medicina orientală faptul că toate organele corpului se reflectă în mai multe moduri la nivelul fiecărui organ în parte. În presopunctură, de exemplu, se ştie foarte exact faptul că printr‑un gen special de masaj realizat asupra anumitor puncte situate la nivelul tălpilor, palmelor, lobilor urechilor etc, se poate stimula sau inhiba activitatea organelor corpului corespondente acelor puncte. Ştiinţa medicinii orientale, numită „Ştiinţa vieţii” (ayurveda) se află în posesia unor taine deosebit de complexe şi eficiente, pe care medicina aşa-zis modernă, alopată, este încă extrem de departe de a le descoperi. Cunoaşterea detaliată a unor realităţi subtile ce ţin de meridianele şi focarele energetice, de punctele de acupunctură, de puterile paranormale, precum şi de multe alte aspecte care constituiau în trecut discipline riguroase, indică fără niciun dubiu că filonul din care provin toate acestea nu era doar unul subiectiv ori imaginar, ci unul extrem de concret, precis şi având toate criteriile unei ştiinţe faţă de care ştiinţa actuală este în multe situaţii abia pe punctul de a o întrezări. 

Revenind acum la textele orientale, se poate constata că un alt aspect surprinzător pe care îl întâlnim sunt numeroasele Vimanareferiri la anumite tehnologii foarte concrete şi deosebit de avansate. Există asemenea texte indiene ce conţin uimitoare povestiri despre vehicule metalice zburătoare (vimana), capabile de performanţe extraordinare. Deşi la prima vedere aceste descrieri ar putea părea simple figuri de stil integrate in contextul epicii indiene, este greu ca la o privire mai atentă să nu remarcăm aspecte care par să fie mult mai mult decât atât. În Bhagavad Purana, un text scris în limba sanscrită şi vechi de  peste 5.000 de ani, în Samarangana Sutra Dhara, sau în texte celebre precum Rig Veda sau Ramayana şi mai ales în Vimanika Shastra găsim descrieri detaliate despre avantajele şi dezavantajele diferitelor tipuri de aparate zburătoare (vimana), despre modul lor de deplasare ce se realiza uneori direct vertical sau prin mişcări în zig-zag, „ca de fluture”, sau despre capacităţile distructive ale vimana-elor în situaţii de luptă. Există texte în care se spune că asemenea vimana-e, cu o lungime de aproximativ 30 de metri și înălțime de 7 metri, puteau să producă raze de lumină care pur şi simplu dezintegrau ţintele asupra cărora se focalizau. Celebra epopee hindusă Mahabharata, a cărei vechime este apreciată la peste 7 mii de ani, conţine povestiri despre imperiul antic al lui Rama, care se spune că a existat acum peste 12.000 de ani.  „Cartea a opta” cuprinde următorul fragment ce descrie veritabile războaie aeriene, soldate cu distrugerea a oraşe întregi: „De la bordul unei puternice vimana, aflată la o mare înălţime, Gurkha a aruncat un singur proiectil asupra cetăţii duşmanilor, apoi un fum strălucitor de zece mii de ori mai luminos decât Soarele s-a ridicat având o incandescenţă insuportabilă. Apa clocotea, animalele mureau, iar duşmanii erau seceraţi. Pârjolul cuprindea arborii care se prăvăleau în şir ca într-o pădure cuprinsă de flăcări. Cadavrele celor căzuţi se chirciseră într-atât din cauza căldurii, încât nici nu mai arătau a oameni. Niciodată până atunci nu se văzuse şi nu se auzise de o armă atât de înspăimântătoare.” Este destul de uşor să remarcăm aici o posibilă asemănare cu descrierea unei explozii atomice …  

Atât în India cât şi în multe alte teritorii au fost descoperite urme evidente de radioactivitate. În Deşertul Sin, situat la frontiera dintre India şi Pakistan, când la sfârşitul anilor 1940 arheologii britanici, indieni şi pakistanezi au început excavaţiile în străvechile oraşe Mohenjo-Daro, Harrapa şi Kot-Diji, au fost descoperite roci topite (vitrificate), asemănătoare sticlei, pe o arie de aproximativ 45 de metri. Analizele au demonstrat că aceste roci topite (numite tectite) au suferit cu mii de ani în urmă puternice bombardamente atomice la temperaturi extrem de înalte de 5-6.000 grade Celsius…

La Mohenjo-Daro a fost descoperit şi un strat gros de sticlă verde, rezultat al topirii lutului la o tempertaură extrem de înaltă. Este util să menţionăm faptul că atunci când prima bombă atomică „modernă” a explodat în New Mexico, datorită căldurii extraordinare, nisipul deşertului s-a transformat în sticlă verde. Şi în alte zone din India au fost descoperite indicii care atestă existenţa în vremuri foarte îndepărtate a unor explozii de mare magnitudine. Un astfel de exemplu îl constituie o zonă situată între Gange și Munții Rajmahal, unde există încă rămăşiţele unei aşezări ce prezintă dezolanta imagine a unor case având pereţii şi fundaţiile unite în conglomerate vitrificate. Într-o altă zonă, la aproximativ 10 km de Jodhpur, se înregistrau numeroase cazuri de cancer, avorturi spontane si naşteri de copii cu malformaţii. Cauza pe care au evidenţiat-o cercetările era un nivel de radioactivitate atât de ridicat, încât autorităţile au fost nevoite să interzică accesul în zonă.

În anul 1968, conform revistei Life Shandiar, în Irak (fostul Sumer) s-a descoperit un schelet de copil cu o vechime de cca 45 de mii de ani care prezenta indicii clare de iradiere radioactivă cu izotopi de plumb şi cobalt. În Liban au fost descoperite tectite vechi de mii de ani ce emiteau încă izotopi radioactivi de aluminiu. Au fost de asemenea descoperite ruine vitrificate şi radioactive în Australia, Franţa, Turcia, India, Chile, Africa de Sud, Iran şi Irak.

Death Valey Un alt exemplu îl consitutie renumita Death Valley din California (SUA), unde încă mai există ruinele unui oraş străvechi, care pare să fi fost distrus de o catastrofă teribilă. Clădirile de piatră par să fi fost dărâmate de un suflu extrem de puternic, nisipul s-a vitrificat, rocile s-au transformat în tectite, iar pe unele ziduri, într-un mod straniu, s-au imprimat ciudate siluete de fum. De menţionat că odată cu exploziile atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, au putut fi constatate fenomene asemănătoare de vaporizare a unor trupuri umane de către suflul uriaş al exploziei şi imprimarea siluetelor lor pe ziduri. De asemenea este semnificativ faptul că în zona Death Valley nu există vulcani şi nici nu s-au descoperit urme de lavă, pentru a furniza o explicaţie a distrugerii printr-un eventual fenomen vulcanic. În Death Valley nu există nici astăzi vreo formă de viaţă.

Şi în Biblie există pasaje care sugerează în mod clar desfăşurarea unor asemenea evenimente devastatoare. De exemplu este descrisă foarte sugestiv distrugerea oraşelor Sodoma şi Gomora, într-un mod similar efectelor bombelor atomice cunoscute astăzi. Biblia spune că Dumnezeu a pedepsit cele două cetăţi slobozind asupra lor o ploaie de pucioasă şi foc, care a distrus nu numai aşezările, ci şi toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia. Textul biblic menționează de asemenea că femeia lui Lot, care a privit înapoi, s-a prefăcut în stâlp de sare. Arheologii au identificat faptul că aceste oraşe au fost situate în preajma Mării Moarte şi tocmai de aceea se pare că nu întâmplător în prezent zona limitrofă a Mării Moarte este un vast deşert ce are unele zone cu o radioactivitate surprinzător de mare (de chiar 20 de microroentgeni). Conform istoricului I.M.Blake (The Palestine Exploration Quarterly), apa din izvoarele de lângă Marea Moarta este contaminată și astăzi de substanțe radioactive. De asemenea, căutând eventuale indicii fizice ale dezastrului descris în Biblie, dr. Melvin Kyle şi William Albright au realizat o expediţie arheologică în anul 1924 în zona Mării Moarte. Făcând diferite săpături, au descoperit sub un strat foarte vechi de cenuşă un strat de sare care se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm, descoperire care confirmă într-un mod foarte semnificativ ipoteza conform căreia descrierea biblică este de fapt corelată cu o explozie atomică antică.

Text apocrif Chiar în apropiere de Marea Moartă, la Qumran, au fost descoperite începând cu anul 1947 o serie de manuscrise ce au devenit apoi celebre, estimate la o vechime de cca 4.000 de ani. Specialiştii au atribuit aceste texte profeţilor biblici Moise, Abraham, Enoh şi Lameh. Fiind descifrate relativ recent (la sfârşitul anilor `60), din fericire aceste texte nu au fost adaptate și cenzurate (aşa cum s-a petrecut cu Noul Testament). Tocmai din această cauză, ceea ce este descris în ele prezintă o importanţă deosebită pentru cunoaşterea istoriei omenirii. În unul dintre aceste texte, numit „Geneza” se specifică: „Oamenii au venit din cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în cer. Oamenii veniţi din cer au rămas mult timp pe pământ.” Într-un alt text, „Întâia carte a lui Moise”, se spune: „Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii. În vremea aceasta s-au ivit pe pământ uriaşii, aceştia sunt vestiţii viteji din vechime.” În „Cartea lui Enoh” este descrisă sosirea pe Pământ a unui grup de „220 de îngeri veniţi din cer”, care îi învaţă pe oameni agricultura, metalurgia şi astronomia.

Ei s-au căsătorit cu femei de pe pământ. Enoh relatează în acest text cum el însuşi a fost ridicat la cer şi a rămas acolo timp de 300 de ani! Acolo l-a întâlnit pe conducătorul fiilor lui Dumnezeu, care le-a spus slujitorilor săi: „Învăţaţi-l pe acest tânăr limba noastră, iar apoi învăţaţi-l să scrie”. Astfel el a început să scrie cărţi. În „Vedenia lui Isaia” am putea spune că se face referire chiar la efectele relativităţii timpului. Astfel, descrierea arată că ridicat la cer de către un înger, Isaia îşi dă seama că zboară „mai iute ca gândul”, iar după întoarcerea pe pământ întreabă „Pentru ce aşa curând? Numai două ceasuri am stat cu tine aici.” Totuşi îngerul îi răspunde „Nu două ceasuri ai stat, ci 32 de ani.” Desigur, faptul că aceste texte menţionează despre fiinţe pe care le denumesc „îngeri” sau „zei” nu înseamnă în nici un caz că îngerii veritabili sau Dumnezeu nu ar exista.

Aceste texte apocrife nu au fost incluse în Biblie deoarece nu sunt acceptate de linia canonică oficială. Se ştie de altfel faptul că Biblia însăşi a fost „periată” destul de amănunţit de către Conciliul de la Niceea, în anul 318, fiind astfel eliminate toate pasajele pe care acest grup de clerici a considerat că omul de rând nu trebuie să le mai cunoască…

Un alt exemplu de cultură antică ce denotă cunoaşterea unor date ştiinţifice surprinzător de avansate picturi dogone este cel al tribului african al dogonilor. Dogonii sunt un trib izolat din vestul Africii, pe teritoriul republicii Mali. Cel care i-a făcut foarte cunoscuţi pe dogoni a fost Robert Temple, care în anul 1976 a publicat cartea Misterul lui Sirius. Robert Temple arată că punctul central al cultului religios al dogonilor era steaua Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopţii. De altfel, dogonii susţineau că de acolo au venit strămoşii lor, Nommos, care erau pe jumătate om şi pe jumătate delfin. Legendele lor datează de cel puţin trei milenii şi s-au păstrat atât în tradiţia orală, cât şi în numeroase desene şi inscripţii. Aceste legende sunt o uimitoare mărturie despre cunoştinţele astronomice deosebit de avansate pe care le deţineau strămoşii dogonilor. Aflăm astfel că străvechii dogoni foloseau patru calendare, realizate după ciclurile Soarelui, Lunii, planetei Venus şi stelei Sirius. Legendele lor fascinante vorbesc despre cele patru luni ale lui Jupiter, dar şi despre inelele lui Saturn, care au fost însă descoperite de omul modern abia după invenţia telescopului. Dogonii ştiau de câteva mii de ani că planetele se învârt în jurul Soarelui, ceea ce astronomia noastră modernă a stabilit doar în anul 1543, prin descoperirile lui Nicholas Copernicus.

Un detaliu care a uluit literalmente comunitatea ştiinţifică este că vechile lor scrieri care au fost păstrate până în zilele noastre atestă cunoaşterea detaliată a existenţei stelei duble Sirius. După cum constatau revista Nature şi televiziunea britanică, înţelepţii tribului spun că strămoşii lor au calculat perioada de rotaţie a lui Sirius B în jurul lui Sirius A la valoarea de 50 de ani şi că Sirius B este „mic şi greu, făcut dintr-un material ce este cel mai greu din Univers”. Dogonii numesc steaua Sirius B „Po Tolo”, „tolo” însemnând stea, iar „po” are semnificaţia de „cel mai mic lucru care există”. Aspectul frapant este însă acela că mica stea Sirius B nu este vizibilă cu ochiul liber şi a fost descoperită de astronomii americani abia în anul 1950! Savanţii au confirmat de asemenea că Sirius B se învârte în jurul lui Sirius A într-o perioadă de 50 de ani, mai exact în 50,9 ani, iar în anul 2003 radiotelescopul american Hubble a furnizat dovezi certe care atestă faptul că Sirius B este o stea pitică albă, adică într‑adevăr unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute: 1 cm3 din materia sa cântăreşte 50 de tone! Întrebarea este: de unde au ştiut toate aceste lucruri dogonii de acum 3.000 de ani?

Conform concepţiei oficiale, toate aceste date atât de precise provin de la comunităţi umane aflate în stadiul uneltelor rudimentare şi al unei culturi destul de primitive, care doar observau alternanţa anotimpurilor pentru a determina perioadele favorabile agriculturii. Totuşi, de aici şi până la alcătuirea unui calendar în funcţie de răsăritul stelei Sirius – cum este cazul tribului Dogon – este un drum prea lung pentru a putea fi parcurs doar prin preocuparea de a obţine recolte mai bune…  Nu putem decât să constatăm că şi în cazul acestei culturi, cel mai probabil, ceea ce descoperim noi astăzi sunt în realitate doar rămăşiţele unei cunoaşteri care provine de la o civilizaţie foarte avansată, care a dispărut de foarte mult timp.

sacredcentresbybarrystevens În prezent, oameni de ştiinţă de renume precum Nicolai Girov (Rusia), prof. Andrew Thomas (USA), arheologul Leo Forbenius (Germania) sau dr. Paul Le Cour și prof. Georges Barbarin (Franța) prezintă multiple argumente de ordin arheologic, artistic, ritualic și chiar inițiatic în sprijinul teoriei conform căreia mayașii, unele populaţii incaşe şi egiptenii sunt de fapt descendenţi unei civilizații originare comune. Cercetatorul Auguste Le Plongeon a constatat prin studii comparative că scrierea egipteană este extrem de asemănătoare cu cea mayaşă, el identificând chiar 13 semne de scriere absolut identice. Dr. Bertoni a remarcat că indienii din Paraguay (guarani) au şi ei caractere de scriere foarte apropiate de cele egiptene. De asemenea, studiile comparative ale ştiinţelor astronomice, ale realizărilor arhitecturale şi ale concepţiilor religioase au arătat că există similarităţi frapante între culturile şi civilizațiile egipteană, sumeriană și mayașă.

O asemenea similaritate frapantă poate fi identificată în aspectul marii statui a „Omului Bărbos – Zeul creator Viracocha”, plasată în locul central din grupul tuturor raselor reprezentate în piaţa templului Sunken din Tiahuanaco. Înfățișarea zeului Viracocha nu are nimic în comun cu cea a nativilor amerindieni, ci este surprinzător de asemănătoare cu cea întâlnită în reprezentările sumeriene. În plus, la Tiahuanaco a fost descoperit şi faimosul vas „Fuente Magna”, care prezintă pe suprafaţa sa înscrisuri cuneiforme şi hieroglifice în limba sumeriană. Să ne amintim de asemenea şi o altă identitate, menţionată anterior, şi anume că perimetrul bazei piramidei de la Teotihuacan este egal cu perimetrul bazei Marii Piramide din Egipt…

De altfel în foarte multe surse folclorice şi populare de pe tot cuprinsul lumii găsim în cadrul miturilor şi legendelor numeroase elemente de ordin epic şi chiar lingvistic care indică faptul că foarte multe dintre acestea au o origine comună. Există peste tot în lume basme a căror asemănare este atât de mare, încât simpla coincidenţă este foarte puţin probabilă. Marele ezoterist şi om de cultură francez Rene Guenon considera că în realitate basmele sunt ca un fel de remanenţe sau depozitare ale tradiţiilor esoterice dispărute. Mai mulţi iniţiaţi şi ezoterişti au arătat că pentru un cunoscător transpare foarte clar faptul că basmele şi miturile din întreaga lume sunt pline de elemente iniţiatice comune, al căror simbolism a fost uitat, folclorul nefiind în retaliate o  „creaţie populară” produsă spontan de masa poporului, ci mai degrabă un fel de memorie colectivă care conţine rădăcina şi supravieţuirea tuturor formelor simbolice provenite dintr-o Tradiţie Primordială. Corelaţiile semnificative care s-ar mai putea face sunt deosebit de numeroase, ceea ce sugerează într-un mod din ce în ce mai evident originea comună a multora dintre aceste culturi şi civilizaţii.

Este interesant să menţionăm că recent a fost descoperită o contribuţie nouă, foarte importantă, la aceste date ştiinţifice legate de dogoni, egipteni şi sumerieni, realizată de un specialist în limbajele de programare IT, Laird Scranton. El a publicat o carte, intitulată „Înţelesuri ascunse: Un studiu al simbolurilor fundamentale ale civilizaţiei”.

 Laird Scranton a folosit diferite programe de calculator pentru a cerceta în ce măsură sunt corelate simbolurile civilizaţiilor  antice ale Sumerului, Egiptului şi ale dogonilor. Scranton a descoperit că există practic aceleaşi idei în aceste mitologii paralele, fiecare etapă din cosmogonia dogonă avându-şi paralela sau echivalentul în cosmologia egipteană. Chiar şi simbolurile pe care le-au folosit pentru fiecare etapă a creaţiei sunt în mod evident aproape identice, atât de asemănătoare, încât nu se pune problema unei coincidenţe. În mod surprinzător, aceste aspecte se pot extrapola şi la simbolurile fundamentale ale altor tradiţii străvechi ale umanităţii din America de Sud, Africa, India, China etc. Mai mult, simbolurile folosite sunt extrem de asemănătoare cu cele pe care le folosesc savanţii moderni atunci când descriu cosmologia modernă (de exemplu mecanica cuantică). Până şi diagramele pe care Stephen Hawking şi ceilalţi savanţi în domeniul fizicii cuantice le-au folosit pentru a ilustra norul de electroni sau etapele din teoria stringurilor au corespuns cu simbolurile folosite de aceste culturi antice. Laird Scranton afirmă: „Sunt de-a dreptul impresionat de cei care au dezvoltat aceste simboluri, oricine ar fi fost, pentru că au folosit un set de simboluri foarte stabil şi uşor de înţeles. Acest set de simboluri poate fi aplicat simultan pe trei niveluri de semnificaţii: nivelul exterior al povestirii de suprafaţă, dar şi alte două niveluri mult mai profunde şi uimitoare, cel al structurii materiei şi cel al structurii reproducerii şi geneticii.”

mandala Spre exemplu, Scranton arată că în mitologia egipteană există o afirmaţie în „Misterul Hermopolitan” în care se afirmă că „Sunt UNUL care devine DOI, care devine PATRU, care devine OPT. După care sunt din nou UNU”. Se poate observa aici că aceasta are de fapt o corelaţie semnificativă cu un proces elementar ce ţine de partea genetică a reproducerii umane, care constă în diviziunea celulară meiotică, cu formarea de patru celule feminine sau masculine (gameți), care apoi se combină în opt celule care formează zigotul, care la rândul său, în urma dezvoltării, formează din nou un întreg, adică o fiinţă umană. Sau, un alt exemplu: în intriga de suprafaţă a mitologiei dogonilor se folosesc în mod repetat formulări ca „şerpuiri spiralate”, „vase de lut” sau „şerpi”. Deşi nu i-a venit la început să creadă aceasta şi chiar s-a opus unei asemenea idei, Scranton a fost nevoit să accepte, în urma unor deducţii cât se poate de concrete şi obiective, faptul că toate aceste simboluri pe care le considera primitive reprezintă de fapt corelaţii absolut evidente cu idei foarte avansate din mecanica cuantică şi teoria stringurilor. Astfel, Laird Scranton arată că a fost uimit să descopere în termenii mitologici ai dogonilor trimiteri foarte evidente la dualitatea undă/particulă, adică la dualitatea fundamentală a materiei. De asemenea, modul în care este reprezentat simbolul pentru mama tuturor zeilor, „Neith”, este în mod surprinzător acelaşi cu diagrama care descrie faptul că stringul cuantic poate fi considerat sursa materiei. Există trei asemenea reprezentări foarte precise pentru a scrie numele „Neith” şi care sunt identice cu diagrame ale teoriei stringurilor referitoare la modul cum se creează materia. „Multe dintre realităţile ştiinţifice reflectate de mitul creaţiei la dogoni sunt de o natură atât de avansată, încât ar fi lipsit de sens să sugerăm că au luat naştere odată cu civilizaţiile apărute în Sumer şi Egipt. Prin urmare, aceste cunoştinţe nu pot fi decât rămăşiţele unei ştiinţe avansate, de la o cultură anterioară.”, scrie Laird Scranton în cartea sa.

 

Aşa cum arată egiptologul american John Anthony West, care a colaborat cu Laird Scranton în cercetările sale, aceste simboluri de o genială simplitate conţin într-o formă codată adevărate forme de matematici superioare, ele reprezentând astfel o extraordinară esenţializare a realităţii foarte profunde. Dincolo de aceste semnificaţii ştiinţifice ele au însă şi vaste semnificaţii mistice, filosofice şi spirituale, care sunt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante decât cele ştiinţifice. În timp ce ştiinţa actuală este aridă, lipsită de emoţie, conştienţă şi conştiinţă, se poate spune că în vechime, ştiinţele sacre integrau sau unificau într-un tot unitar religia, filosofia, arta şi ştiinţa.

Chiar dacă aceste ştiinţe ne mai sunt acum doar parţial cunoscute, există deja semnalmente clare ale faptului că ele sunt pe punctul de a fi redescoperite. Deşi pentru marea masă a omenirii toate acestea au căzut în cea mai mare parte în uitare, întreaga cunoaştere a rămas intactă. Modul în care au fost structurate şi păstrate face ca aceste vechi ştiinţe spirituale să poată renaşte în plină forţă atunci când anumite condiţii se vor fi împlinit. Şi – după cum am văzut că susțin şi vechile texte – poate că destul de curând vom descoperi şi că de fapt fiinţele foarte evoluate de odinioară nu au plecat niciodată cu adevărat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s