Repere esențiale ale istoriei mișcării legionare din România


Istoricul prof. univ. dr. Corvin Lupu a fost invitat de către Marius Albin Marinescu, director al revistei „Justițiarul”, la o discuție cu privire la rolul și locul pe care îl are Mișcarea Legionară în istoria României. Vă oferim aici respectivul interviu, iar în finalul acestuia puteți urmări și două înregistrări video deosebit de semnificative cu un fost legionar, Iulian Constantin, ajuns după eliberarea din detenție profesor universitar doctor și preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici.

Înțelegerea paginii legionare a istoriei noastre este cu atât mai importantă cu cât înmișcarea legionară prezent au apărut o serie de acte normative ce sunt menite să elimine libertatea cuvântului referitor la adevăratele repere ale mișcării legionare. Cu toate acestea, în conștiința publică, spiritul Mișcării Legionare a rămas treaz, ca urmare a faptului că, practic, în marea majoritate a familiilor de etnici români a trăit cel puțin un legionar.

 

Marius Albin Marinescu: Încep discuția noastră, domnule profesor, rugându-vă să ne spuneți cum a apărut această mișcare națională românească.

Corvin Lupu: Mișcarea Legionară s-a desprins din mișcarea de dreapta apărută și dezvoltată după primul război mondial. „Părintele” acestei mișcări este profesorul universitar de Drept de la Iași, Alexandru C. Cuza.

După primul război mondial și după crearea României Mari, pe plan european s-a dezvoltat foarte mult mișcarea socialistă. Ea a câștigat în prestigiu la nivelurile de la baza popoarelor europene. Succesele bolșevicilor, care au ajuns să preia puterea în Rusia, au influențat mult societatea europeană, mai ales în statele învinse în război și în care existau comunități evreiești puternice. Evreii erau cei care propovăduiau și răspândeau bolșevismul în Europa. Efectele au fost imediate. Preluarea puterii politice de către bolșevicii evrei Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg în Republica Sovietică Bavaria și de către Bela Kuhn, tot evreu, în Republica Sfaturilor din Ungaria, au încurajat și socialiștii din România, dominați majoritar tot de evrei, să acționeze împotriva regimului politic și a statului român. Încă nu se terminase bine războiul și, în decembrie 1918, au avut loc mari revolte muncitorești în București, dirijate de comuniști. În anul 1919, Lenin a înființat Internaționala a III-a Comunistă, care avea ca proiect politic răspândirea internaționalismului proletar, până la preluarea puterii de către comuniști în întreaga lume. Comuniștii promovau un fel de globalizare de astăzi, numită „internaționalism proletar”, doar că astăzi globalizarea este promovată în interesele altei supraputeri.

În România, în 1919, a luat ființă Partidul Socialist, iar apoi, în vara anului 1920, aripa lui cea mai radicală a îmbrățișat bolșevismul, votând aderarea partidului la Internaționala a III-a Comunistă, ceea ce a condus la apariția Partidului Comunist Român, în mai 1921. În 1920, avusese loc atentatul din Parlamentul României: trei evrei comuniști au pus o bombă în Senat și au ucis și rănit numeroși parlamentari. În anii următori, acest Partid Comunist a inclus în programul său politic obiectivul de luptă a provinciilor românești împotriva statului național unitar, până la desprinderea lor de România. În aceste condiții, partidul a fost scos în afara legii. Aceste evenimente au scandalizat societatea românească, au renăscut sentimente antievreiești mai vechi, pe care o foarte mare parte a societății le-a perceput ca fiind firești și au dus, de asemenea firesc, la o acțiune contrară de apărare împotriva acestor excese.

Pericolele pe care le reprezentau acțiunile destabilizatoare, opoziția ascunsă sau fățișă a minorităților naționale față de statul național unitar, mai ales a ungurilor și a evreilor comuniști, nu a permis promovarea în România a unei democrații reale, conducerile României fiind nevoite să folosească adeseori represiunea pentru apărarea statului. În acest sens, în anul 1924 a fost promulgată Legea Mârzescu, care limita drastic întrunirile și dreptul la asociere.

Inițiatorul mișcării de dreapta, pe care eu nu aș numi-o „radicală”, ci, mai degrabă, ca fiind gruparea politică „poziționată cel mai la dreapta eșichierului”, a fost profesorul A.C. Cuza. Avea un mare prestigiu profesional. Era decanul Facultății de Drept din Iași, oraș majoritar populat și controlat de evrei. În conștiința publică, comuniștii erau identificați cu evreii, iar românii care se alăturau acestei doctrine erau percepuți ca fiind „jidoviți”. Corneliu Codreanu îi fusese student și a aderat o vreme la ideile sale, după care și-a nuanțat pozițiile. În martie 1920, Corneliu Codreanu, dând dovadă de mare curaj, a pătruns în fieful comuniștilor din Iași, Atelierele „Nicolina”, ai căror muncitori erau instigați de comuniști să declanșeze greva generală. Corneliu Codreanu s-a suit pe clădire, a înlăturat drapelul roșu care arbora și l-a înlocuit cu tricolorul românesc. Această acțiune temerară a blocat pur și simplu greva generală care fusese proiectată la „Nicolina”. Prin acest gest, Codreanu a câștigat notorietate și o mare simpatie în rândurile majorității românilor din Iași, care erau anticomuniști. Autoritățile nu avuseseră curaj și inițiativă să dea jos drapelul roșu de pe clădirea atelierelor.

Profesorul A.C. Cuza propunea o replică dură și imediată împotriva acestor evrei și a mișcării comuniste. Corneliu Codreanu a intrat în dispute ideologice cu fostul său magistru, pe probleme ideologice și tactice. Cu toată adversitatea la care au ajuns, când Corneliu Codreanu, în legitimă apărare, dovedită definitiv în Justiție, l-a ucis pe prefectul Poliției Iași, Constantin Manciu, profesorul A.C. Cuza l-a apărat. Când ideile lui Corneliu Codreanu privitoare la necesitățile etniei române s-au cristalizat, el a înființat Legiunea Arhanghelului Mihail, în 1927.

Marius Albin Marinescu: Relatați-ne pe scurt împușcarea prefectului Manciu, eveniment de mare răsunet în acel timp.

Corvin Lupu: Împușcarea prefectului Manciu de către Codreanu a făcut mare vâlvă în epocă și în perioada următoare, fiind folosită ca motiv de defăimare a lui Corneliu Codreanu. În realitate, lucrurile s-au clarificat la procesul care a urmat și în cadrul căruia judecătorii regimului politic de care aparținea prefectul Manciu au reținut și motivat legitima apărare și l-au achitat definitiv pe Corneliu Codreanu, ceea ce detractorii „căpitanului” ocolesc, prezentând doar ceea ce conduce la denigrare.

Studenți și elevi de liceu români, în frunte cu Corneliu Codreanu militau pentru drepturile românilor, în special pentru numerus clausus, arătând că ei nu vor să învețe într-o școală în care 80% din elevi și studenți sunt etnici străini și nici să trăiască într-o societate în care 80% din conducători urmau să fie străini, colegii lor evrei de școală și de studenție.

Prefectul Poliției Iași, Constantin Manciu, era un susținător al comunității evreiești din Iași. În mod repetat, polițiștii efectuau descinderi la casa din Ungheni unde se întâlneau tinerii români pentru a se organiza. Cu ocazia acestor descinderi, tinerii români au fost, în mod repetat, bătuți până la sânge, iar unii dintre ei duși la sediul Poliției unde au fost torturați. Erau bătuți la tălpi și alte părți ale corpului cu vergele și cu vână de bou. În mod repetat, au fost salvați de profesorul A.C. Cuza care mergea să-i elibereze însoțit de personalități ale orașului care aveau influență în Poliție. La Poliție, Corneliu Codreanu a fost și el bătut cu bestialitate. Aceste abuzuri colosale i-au revoltat mult pe români. În cadrul unui proces al unui tânăr român, care a reclamat bătăile și torturile la care a fost supus, pe care Corneliu Codreanu l-a apărat în fața instanței în calitate de avocat, între avocații reclamantului și agenții de poliție incriminați s-au iscat dispute care au condus la suspendarea ședinței de judecată. La ieșire, în stradă, prefectul Manciu, împreună cu mâna sa dreaptă, comisarul evreu Clos, au încercat, sub amenințarea pistoalelor să îl rețină pe Corneliu Codreanu pentru a-l duce la sediu. Împotriva lui Codreanu nu se emisese nici un mandat, acțiunea fiind abuzivă. Prefectul Manciu a ordonat agenților să pună mâna și să-l lovească pe Corneliu Codreanu. Acesta s-a opus și, amenințat fiind cu pistolul de către comisarul Clos și lovit cu pumnul de către prefectul Manciu, a folosit el primul arma, ucigându-l pe Manciu și rănind pe Clos și pe un alt agent, după care s-a întors în clădirea judecătoriei de la Ocolul I Urban și s-a predat procurorului, relatând cele întâmplate. Notorietatea lui Codreanu a crescut și mai mult. A fost arestat, dus la București și judecat în stare de arest. Achitarea lui definitivă de către instanță a trezit entuziasm în rândul românilor, dar a întărâtat autoritățile.

Marius Albin Marinescu: Oare ce-i frământa atât de mult pe români, în acea perioadă, încât să simtă nevoia să se organizeze pentru a se apăra în propria lor țară?

Corvin Lupu: România Mare a coagulat vechile teritorii românești care aparținuseră imperiilor înconjurătoare. În primii ani după primul război mondial existau legislații diferite de la o regiune la alta, cu tradiții diferite și din acest punct de vedere. Numeroase minorități naționale ajunseseră, prin schimbarea frontierelor, să trăiască în România Mare. Pe acest fond de lipsă de unitate legislativă, societatea nu era stabilizată. Din majoritari susținuți de fostele state care au stăpânit respectivele regiuni, etniile conlocuitoare s-au trezit minoritari în statul național unitar român, statut care nu le convenea. Așa era cazul ungurilor din Transilvania, bulgarilor din Cadrilater și rusofonilor din Basarabia. Apoi, cifra evreilor crescuse foarte mult și, ca urmare a prigonirii lor în diverse state europene, refugiați evrei intrau permanent în România. Cu cât statul român se consolida, cu atât se mai simțeau minoritățile naționale mai puțin confortabil, inclusiv sașii.

Principala problemă social-politică a perioadei interbelice a fost problema evreiască. Statul național unitar român era mereu sub presiune și amenințări internaționale cerându-i-se de către marile puteri să dea diverse drepturi sociale, politice și economice minorităților naționale, cu deosebire evreilor. Privitor la aceștia din urmă, începând cu perioada primului război mondial și până după venirea la putere în Germania a Partidului Național-Socialist, câteva sute de mii de evrei au escaladat frontierele României, pătrunzând fraudulos în țară, prin mituirea funcționarilor vamali, sau cu ajutorul unor filiere care ocoleau punctele de trecere a frontierei. Ei erau alungați sau persecutați, în cea mai mare parte a Europei, datorită modului în care se insinuau în punctele cheie ale societății asupra căreia exercitau apoi o influență pe care majoritatea europenilor au ajuns să o considere ca fiind nocivă. La aceasta se adăuga susținerea comunismului de către evrei, bolșevismul fiind considerat ca fiind o plagă periculoasă. Odată pătrunși în România, evreii se aciuiau pe la conaționalii lor, își găseau activități de desfășurat, locuri de muncă și se încadrau repede în societate, chiar dacă nu aveau acte legale. Nu este vorba despre câteva mii de oameni, ci de câteva sute de mii de oameni, ceea ce reprezenta o mare problemă pentru societatea românească, mai ales pentru etnicii români, a căror rezultate ale muncii erau traficate de evrei. Printr-un sistem pervers de complicități, corupție și influență, punctele cheie în societate erau preluate de evrei, iar românii erau mereu împinși către periferia societății. Este fără putință de tăgadă că minoritățile naționale au fost principalul factor de risc pentru securitatea națională a României. De altfel, și după 1989, minoritățile naționale, mai ales cei ascunși și deghizați în români (Iliescu, Roman, Năstase etc.) au contribuit cel mai mult la aservirea totală a României și la transformarea ei în colonie.

Marius Albin Marinescu: Numărul total al evreilor în perioada interbelică a fost de aproximativ un milion.

Corvin Lupu: În principiu, da, dar numărul evreilor din România a fost mereu greu de apreciat cu exactitate, în toate epocile, pentru că, la fel ca astăzi, mulți evrei preluau nume românești, germane, maghiare sau rusofone și își ascundeau etnia reală. Pentru perioada interbelică, în afara recensămintelor, în cadrul cărora fiecare își declara etnia după dorință, studiile aflate în circulație apreciază cifra evreilor între minimum un milion și maximum un milion și jumătate. Când vorbim despre evrei, avem în vedere atât evreii pământeni, așezați în Țările Române de sute de ani, bine integrați în societatea românească, mulți dintre ei elite cu contribuții semnificative, mulți dintre ei originari din Palestina, dar avem în vedere și evreii kazari.

Marius Albin Marinescu: Cei originari din nordul Mării Negre.

Corvin Lupu: Evreii kazari sunt o populație de origine asiatică așezată între anii 600 și 800 d.Ch. în nordul Mării Negre și care au îmbrățișat religia mozaică, potențându-i exclusivismul.

Marius Albin Marinescu: Ce doreau evreii pătrunși fraudulos în România?

Corvin Lupu: Ajunși în România, n-au mai vrut să plece. Este o constantă a istoriei României ca toți veneticii să dorească să rămână definitiv aici. Țară bogată și frumoasă, popor tolerant cu străinii, oportunități foarte variate… Din această cauză, liderii Federației Comunităților Evreiești din România au cerut comunității evreiești internaționale, foarte puternică și bine organizată, să facă presiuni asupra guvernului de la București să acorde cetățenia română din oficiu tuturor evreilor pătrunși fraudulos în țară. Când este vorba de evrei, liderii lor acceptă și ilegalitățile, inclusiv infracțiunile. Liderii evreilor argumentau toleranța față de infracțiuni, la timpul potrivit, cu faptul că evreii și-au părăsit locurile de origine datorită dificultăților pe care li le-au creat diverse state europene. Ei puneau problema ca și cum România ar fi avut obligația să preia asupra ei toate suferințele create evreilor de alte state, să accepte drept legale sutele de mii de escaladări frauduloase ale frontierelor de stat și rămânerea ilegală a evreilor, fără acte de identitate pe teritoriul țării și să ofere șanse acestei populații străine, în dauna românilor și pe seama românilor. Acest lucru era cerut imperativ, aș spune într-un limbaj neacademic, cu tupeu maxim. Opoziția societății românești și a unei părți a clasei politice, aceea care nu fusese acaparată de internaționalismul evreiesc, a creat mari convulsii în societatea românească, cu urmări până în zilele noastre.

Existau și atunci complicități ale unor înalți funcționari români cu acești evrei, complicități bazate de cele mai multe ori pe corupție, tolerându-li-se evreilor infracțiunile, pe de o parte și reprimând pe legionarii care se opuneau sufocării societății românești de către evrei, pe de altă parte. Pozițiile evreiești interbelice au fost preluate, după 1945, într-o formă nuanțată, de judeo-bolșevici, care au reprimat cu cruzime spiritul național românesc, pe toate planurile.

Corneliu Codreanu a formulat idei coerente pentru a proteja pe români, începând cu problemele de educație, pe care le punea la baza interesului național românesc. Învățământul nu era generalizat. Nu erau școli suficiente și nici resurse și cadre didactice pentru a fi dezvoltat în conformitate cu necesitățile etniei române. Liderul legionar a propus reducerea numărului de elevi evrei, în favoarea celor de etnie română, prin sistemul numerus clausus, respectiv proporțional cu numărul populației evreiești și românești, ceea ce era foarte corect și nu dezavantaja pe nimeni. Or, politica evreilor era ca ei să-și școlească întreaga populație și românii să fie cei care să rămână pe dinafară. În acest fel, românii erau menținuți în cea mai mare parte în afara școlii, devenind o masă înapoiată, ale cărei rezultate ale muncii și resurse naturale puteau fi ușor achiziționate ieftin, iar accesul românilor în poziții cheie în societate era limitat. Din statisticile vremii rezultă că proporțiile evreilor în școli, licee și universități depășeau 50%, uneori cu mult, mai ales în domeniile „cheie”, cu deosebire în Drept, Economie, Finanțe și Medicină. În marile orașe din Moldova, Cernăuți, Iași, Dorohoi, Botoșani și altele, acest procent era uneori de 80% evrei și 20% români.

De asemenea, Corneliu Codreanu s-a împotrivit aplicării articolului din Constituție, impus cu forța prin presiuni externe, care prevedea dreptul evreilor de a primi cetățenia română și de a fi admiși în viața politică. Codreanu și legionarii au prevăzut și măsuri prin care etnicii români să-și creeze rețele comerciale aparte, de la achiziția produselor, până la raft, altele decât cele evreiești, unde românii să-și poată promova produsele la prețuri corecte, fără ca producătorii români să fie extorcați și fără a fi nevoie de măsuri represive împotriva evreilor, care să creeze tensiuni sociale interne și politice internaționale. Corneliu Codreanu nu a propus niciodată folosirea forței, decât în scop defensiv și ca răspuns la măsurile ilegale antilegionare și antiromânești ale evreilor sau ale autorităților de stat. Ulterior, programul legionar s-a îmbogățit și perfecționat și s-au făcut și alte propuneri.

Marius Albin Marinescu: Programul politic al legionarilor a deranjat și i-a speriat pe mai marii societății românești. Cum explicați această problemă, în condițiile în care conducătorii țării erau etnici români?

Corvin Lupu: Da, români, cu excepția regilor, a unor consilieri regali, ai camarilei regale evreiești și ai celor mai mari bancheri și oameni de afaceri evrei. Programul legionar îi speria pe oamenii politici de atunci, ca și pe cei de astăzi, care-l interzic în continuare, pentru că el propunea reformarea din temelii a sistemului. În 1927, când Corneliu Codreanu a creat „Legiunea Arhanghelului Mihail”, programul acesteia era total diferit de al partidelor politice. Aplicarea acestui program ducea la înlăturarea sistemului politic al partidelor. Pe de o parte, acest sistem al partidelor era corupt în adâncul său, ca și astăzi, moștenind tarele fanariotismului, pe de altă parte, întreținea o confruntare continuă între partide și elite care eroda majoritatea energiilor societății românești. În finalul epocii interbelice, regele Carol al II-lea, care a fost mult influențat și de legionari, a trecut și el la politica partidului unic, în februarie 1938. Vă reamintesc că anii 1938-1939-1940, au fost cei mai buni ani ai perioadei interbelice, din punct de vedere economic, dar nu numai.

Legionarii propuneau în primul rând redresarea morală, prin promovarea de modele spirituale, într-o măsură mai mare decât prin măsuri politice și administrative. Legionarii propuneau exclusiv lupta parlamentară împotriva partidelor politice corupte și ajungerea la putere prin alegeri democratice, ceea ce ei numeau „biruința legionară”, poziție din care doreau să promoveze actele normative prin care să elimine marile tare ale societății românești. Tot programul legionar promova virtuțile umane, îndeosebi onoarea, demnitatea, onestitatea, modestia, bunul simț, curățenia sufletească, cinstea, respectul pentru muncă, moralitatea, conștiinciozitatea și punctualitatea și, mai presus de toate, dragostea de țară și de strămoși.

Apoi, într-o poziție centrală, a fost așezată dragostea și respectul față de muncă. Legionarii au organizat, în toată țara, mai ales în timpul vacanțelor, tabere de muncă pentru elevi, studenți și tineri. Totul se făcea benevol. De fapt, Mișcarea Legionară a fost mai mult o școală educativă a etniei române, decât o mișcare politică. Extinderea curentului legionar în rândurile românilor din toate provinciile țării a cunoscut un crescendo continuu, cu salturi deosebite în anii 1935-1937. Sub influența Mișcării Legionare, tinerii elevi de liceu, studenți, muncitori, intelectuali și țărani își formau aspirații și idealuri de viață. La anvergura mișcării, o contribuție importantă a avut figura carismatică a lui Corneliu Codreanu, admirat pentru moralitate, patriotism, determinare și spirit de sacrificiu pentru semeni. În rândul legionarilor se aflau intelectuali de mare clasă, valori ale istoriei culturii românești, pe care unii lideri ai evreilor și alți români jidoviți i-au interzis prin nefericitaLege 217/2015.

Așa cum am arătat, programul legionar avea în vedere înlăturarea prin alegeri democratice, prin voință națională, a partidelor politice de la conducerea societății românești. Pe lângă faptul că erau corupte în adâncul lor, ele reprezentau grupuri de interese ale căror acțiuni politice interne și externe erau dezavuate de morala legionară și nu slujeau interesele profunde ale românismului, așa cum erau ele văzute de legionari.

Am menționat corupția mare din acele timpuri. Evreii aveau multe și mari interese în România, ca și astăzi. Pătrunderea capitalului evreiesc în România era dăunătoare societății românești, motiv pentru care cei mai patrioți dintre liberali, au conștientizat fenomenul și au promovat doctrina Prin noi înșine!, care i-a consacrat și le-a adus mari succese în guvernarea României. Evreii aduceau bani în țară, acaparau activitățile economice și le integrau sistemului lor comercial, din care majoritatea românilor era exclusă. După primul război mondial, Ionel I.C. Brătianu a promovat cu mult succes această doctrină, dar nu i-a putut opri pe evrei să-și extindă controlul asupra societății românești. Evreii au găsit soluții de promovare a propriilor interese, având ca „vârf de lance” băncile evreiești. Una dintre acestea era Banca Marmorosch, Blank & Co. Pentru promovarea intereselor evreiești, printre altele, banca acorda credite și garanții bancare politicienilor români de vârf care le susțineau interesele. Cu alte cuvinte îi cumpărau. Se acordau credite fără termen fix de rambursare, un fel de credite nerambursabile, pe care eu îmi permit să le numesc taxă de protecție. Sumele erau foarte mari. La falimentul Băncii Marmorosch, Blank & CO, politicienii români au rămas cu împrumuturile nerambursate, ceea ce s-a și dorit, iar zecile de mii de depunători, majoritatea oameni de rând și din clasa mijlocie, au fost deposedați de depuneri.

Or, Corneliu Codreanu, ajuns deputat în Parlamentul României a trecut și la deconspirarea acestor politicieni și a sumelor uriașe pe care le acordau băncile evreiești politicienilor români. În 1931, în plenul Parlamentului, Corneliu Codreanu a dat citire unei liste cuprinzând pe Carol Davila, Rudolf Brandsch, Nicolae Titulescu, Virgil Madgearu, Constantin Argetoianu, Eugenia Goga, Mihail Popovici și alții, care primiseră sume foarte mari de bani de la Marmorosch, Blank & CO, pe care, după cum s-a văzut ulterior, nu le-au mai restituit, banca intrând în faliment. Corneliu Codreanu era un justițiar, spunea ce gândea, nu făcea compromisuri și nu menaja pe nimeni, ca urmare, nici sistemul corupt de atunci nu îl agrea și toți se temeau de el și de mișcarea lui, în ansamblu.

Marius Albin Marinescu: L-a citit în Parlament și pe Titulescu…

Corvin Lupu: Da, l-a citit cu suma de 19.000.000 (nouăsprezece milioane) lei. Era o sumă foarte mare. O pereche de boi de jug costa 200 de lei… Vă dați seama ce putere de cumpărare aveau acei bani. Dar să nu credeți că plătind atâta mită băncile evreiești pierdeau. Nu, ele câștigau, fiindcă acționarii lor erau recompensați cu comenzi de produse, cu lucrări de investiții, de reparații, primeau acces la resurse naturale etc. Fiindcă ați pomenit de Titulescu, doresc să amintesc că el a fost și a rămas toată viața omul evreilor, care i-au promovat mereu o imagine excepțională. Eu nu îi neg calitățile de diplomat, carisma, cultura, într-un cuvânt valoarea. Dar a fost cumpărat de evrei, cum s-a dovedit. Titulescu, pe lângă realizările diplomatice importante pe care le-a avut, a contribuit foarte mult la declanșarea și menținerea adversității Germaniei și Italiei față de România, în perioada interbelică. Această adversitate a fost de negestionat de către România. Ea a avut urmări dramatice pentru țară, conducând la prăbușirea României Mari, în 1940. Multă lume a dat vina exclusiv pe regele Carol al II-lea, care era, ca și președinții de mai târziu ai țării, conducătorul politicii externe românești, dar ministrul Titulescu a jucat și el un rol foarte important și, adeseori, l-a influențat pe rege. Titulescu a adunat și el o mare avere, în parte, de la evrei. Atât el cât și alți politicieni au plecat din țară și au trăit ca niște nababi, din banii adunați din politică, pe bază de corupție, nu din salariile de demnitari de stat.

În anii 1995-1997, am studiat mult arhiva diplomatică a Legației SUA la București. Ea fusese oferită României de Departamentul de Stat al SUA, la schimb cu alte documente secrete ale statului român. Printre aceste documente, am găsit o copie a unui raport înaintat Departamentului de Stat de la Washington de către ambasadorul SUA la Paris, William Bullitt. Acesta își informa superiorii că Nicolae Titulescu a predat guvernului Franței documente secrete ale statului român.

Marius Albin Marinescu: Din cele citite de mine, se pare că și regele Carol al II-lea i-a admirat pe legionari în tinerețe.

Corvin Lupu: După primul război mondial, Carol al II-lea a urmărit cu interes ascensiunea fulminantă a lui Benito Mussolini în Italia. Era entuziasmat de personalitatea acestuia și de modul în care poporul italian îl urma pe Mussolini și cum s-a dezghețat dintr-o dată întreaga societate italiană, dezgheț urmat de o dezvoltare deosebită, pe multiple planuri. În 1920, înainte ca Mussolini să preia puterea, principele Carol al II-lea avea în proiect să înființeze o mișcare națională de extremă dreaptă, pe care să o conducă el personal și care să-i fie bază de susținere mai târziu, când avea să devină rege. Nu și-a putut pune planul în aplicare, pentru că au urmat ani de mare agitație în viața prințului: căsătoria morganatică cu Zizi Lambrino, nașterea primului său fiu, Mircea, recăsătoria cu Elena a Greciei, nașterea lui Mihai, relația cu Elena Magda Wolff Lupescu, dezmoștenirea, părăsirea României, îndatorarea în străinătate, lovitura de stat din iunie 1930… Între timp, Corneliu Codreanu i-a luat-o înainte și a înființat, organizat și dezvoltat Mișcarea Legionară.

Mai târziu, în deceniul al patrulea, Carol al II-lea i-a propus lui Corneliu Codreanu să conducă împreună Mișcarea Legionară, prin aducerea regelui la conducerea ei, alături de Codreanu. În acest proiect, regele vedea singura modalitate de a-i putea controla și supune pe legionari. Corneliu Codreanu i-a spus regelui cu multă seninătate că morala legionară are exigențe mari și el, regele, care este un om imoral, nu se califică pentru a face parte din Legiune. Aceasta a fost ruptura totală dintre rege și „căpitanul” legionar, care va culmina cu întemnițarea abuzivă, dovedită ulterior, la rejudecare, a fi fost fără probe, iar în 30 noiembrie 1938, cu asasinarea primitivă a lui Corneliu Codreanu și a altor 13 mari conducători legionari. Astfel, aceștia au devenit martiri și au completat lunga listă de patrioți români, de mari patrioți români, care au murit năprasnic pentru că nu au vrut să se supună acaparatorilor României.

Oferta regelui ar fi scurtat drumul legionarilor spre guvernare, dar Corneliu Codreanu nu accepta guvernarea cu orice preț. La el, principiile organizației erau puse deasupra necesității de a prelua rapid puterea. Codreanu a spus mereu că Legiunea nu trebuie să preia puterea decât atunci când va fi foarte bine pregătită organizatoric, atât la nivel central, cât și în toate județele țării. În alegerile din noiembrie 1937, dreapta românească, adică legionarii lui Codreanu și partidele mai mici ale lui A.C. Cuza și O. Goga, a obținut cel mai mare procentaj: peste 25% din voturi, dar regele nu a vrut să dea guvernarea legionarilor și i-a oferit-o lui Octavian Goga. Au fost ultimele alegeri organizate în România interbelică.

Dezvoltarea Mișcării Legionare în condițiile unui regim electoral era de neoprit. Tineretul intelectual, dar și elitele sătești activau în număr tot mai mare în Frățiile de Cruce și în Legiune. După alegerile din noiembrie 1937, regele, camarila regală și partidele „istorice” și-au dat seama că în următorii patru ani legionarii vor prelua puterea prin alegeri, la pas și că erau de neoprit. Acesta a fost principalul motiv pentru care, în februarie 1938, Carol al II-lea a instaurat regimul regal și a desființat partidele politice, trecând la politica partidului unic. Național Liberalii și Național Țărăniștii nu s-au opus voinței regelui, conștienți că ei nu vor mai avea șanse electorale pentru a conduce țara și între legionari și rege, îl preferau pe rege, care nu le dezavua corupția și le tolera promovarea intereselor, după cutumele tradiționale în care morala juca un rol mai mic.

Marius Albin Marinescu: Cred că și procesiunile legionare i-au reținut atenția regelui Carol al II-lea. El credea în efectul acestor manifestări asupra poporului. Manifestările publice la care participa regele Carol al II-lea erau foarte atent concepute și organizate în toate detaliile lor.

Corvin Lupu: De acord cu dumneavoastră. Câteva procesiuni/manifestații legionare au fost cu totul deosebite și au rămas în conștiința publică, chiar dacă autoritățile statului român, care, trebuie să recunoaștem, nu era unul democratic, au dispus distrugerea filmelor realizate cu respectivele ocazii, pentru a nu rămâne mărturii ale atașamentului poporului român față de Mișcarea Legionară. Așa a fost cazul cu alaiul care a însoțit mirii la nunta lui Corneliu Codreanu, sau înmormântarea legionarilor căzuți în războiul civil din Spania în lupta împotriva comuniștilor internaționaliști, sau manifestația de exprimare a satisfacției pentru achitarea lui Corneliu Codreanu în procesul în care s-a judecat împușcarea prefectului Poliției din Iași, Constantin Manciu.

În aceste filme distruse, se vedeau manifestări legionare la care participa, în ordine perfectă, cum nu se prea întâlnește la noi, un număr impresionant de oameni. Coloanele se întindeau pe mai mulți kilometri.

Marius Albin Marinescu: Revenind la Mișcarea Legionară, Corneliu Codreanu a fost mereu asimilat de către detractorii săi cu fasciștii italieni, cu naziștii germani și cu SS-iștii. Ce părere aveți?

Corvin Lupu: Mișcarea Legionară nu se poate asimila nici cu fascismul italian și nici cu nazismul german. Mișcarea Legionară a fost o mișcare națională, bazată în mare măsură pe Biserica Ortodoxă. Codreanu a fost socotit de dreapta europeană un naţionalist mistic. El nu a promovat doctrina fascistă aşa cum se născuse ea în Italia şi cum o preluase Hitler, cu unele modificări ideologice. Corneliu Codreanu nu era un „soldat al noii ordini” fasciste. Pentru Codreanu, poporul român însemna unitatea românilor în viaţă, cu cei care încă nu s-au născut şi cu sufletele celor morţi. Statul nu trebuia să fie deasupra societății. El trebuia să fie doar „un veşmânt înfăşurat în jurul naţiunii”. Autoritatea era promovată pe baza unei discipline liber consimțită și a unor legi clare, drepte și dure. Codreanu dorea să creeze omul nou de care România ducea lipsă pentru ca țara să aparţină românilor, adică tuturor celor de origine română. Ideile lui l-au inspirat, în parte, câteva decenii mai târziu, pe Nicolae Ceauşescu. Pe baza acestei linii naționale și morale, desigur, și cu conotații politice, Codreanu s-a pronunţat, cum am mai arătat în discuția noastră, împotriva dominaţiei societăţii românești de către evrei şi a combătut sistemul parlamentar al partidelor, de esenţă liberal-occidentală, care nu era, după părerea lui, corespunzătoare intereselor României. El s-a pronunţat totdeauna pentru libertatea şi drepturile ţăranilor, care reprezentau 80% din populația țării și pe munca și sărăcia cărora se baza prosperitatea micului procent de oligarhi și de elite de la vârful societății românești.

În anul 1927, inspirat de icoana Arhanghelului Mihail din paraclisul închisorii Văcăreşti, unde a fost deținut politic, Codreanu a înfiinţat Legiunea Arhanghelului Mihail, ca pe o formaţiune fără program politic, care a reprezentat o şcoală a formării caracterelor, o şcoală de educaţie morală, naţională românească şi religioasă. Asta nu era nici fascism și nici nazism. Baza legiunii o constituia cuibul. În cadrul cuibului, legionarii erau educaţi să abandoneze grijile personale şi să-şi închine gândurile României şi celor şase postulate: Disciplină, Muncă, Tăcere, Educaţie, Iubire şi Onoare. Iniţial, selecţia pentru Legiune a fost foarte severă. Din 20 de candidaţi, era primit doar unul. Cei acceptaţi făceau un stagiu de trei ani înainte de a fi primiţi. Modelul a fost preluat și de comuniști, care, până la preluarea conducerii de către Ceaușescu, introduseseră modelul legionar al candidaților de partid. Astfel, mişcarea a ajuns să cuprindă elite, iar în anul 1930, când a devenit Garda de Fier, era mult superioară, cel puțin din punct de vedere organizatoric și moral, celorlalte partide, inclusiv celor care funcționau de la jumătatea secolului al XIX-lea.

După al doilea război mondial, învingătorii în război au pedepsit crunt pe naziști și pe fasciști. Toate organizațiile naziste și fasciste au fost identificate, judecate, iar conducătorii lor care nu au fost asasinați sau condamnați la moarte și executați, au fost întemnițați pe viață sau pentru foarte mulți ani. Mișcarea Legionară nu a fost incriminată de nici o autoritate politică sau judiciară, internă sau internațională, pentru apartenență la fascism sau la nazism. În cadrul procesului de la Nürnberg, nu a compărut și nu a fost acuzată de nimeni, pentru nimic. Cu toate acestea, în ciuda Decretului regal de amnistie dat după lovitura de stat de la 23 august 1944, guvernul regal român nu i-a eliberat pe legionari din închisorile în care fuseră deținuți după „rebeliunea” din 21-23 ianuarie 1941. „Democratul” rege Mihai i-a ținut în continuare pe legionari în temniță, predându-i comuniștilor, care i-au ținut mai departe, până când Gheorghe Gheorghiu-Dej a proclamat încheierea luptei de clasă în România, singura țară socialistă care s-a pronunțat în acest sens. Unii dintre legionari au murit în penitenciare înainte de marele decret de amnistie din 1964.

Acuzele abuzive la adresa Mișcării Legionare, de „nazism” și de „fascism”, sunt proferate de judeo-capitaliștii de după 1990, care, astăzi, exercită o influență nocivă asupra societății românești și o intoxică cu neadevăruri, în scop de acuzare a poporului român și de reprimare a oricărei forme de mișcare națională.

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, haideți să aducem discuția noastră la crimele legionarilor, foarte controversate și care oferă, după părerea mea, principalul „argument” al contestatarilor Mișcării Legionare, cei care se pronunță în favoarea interzicerii în continuare a spiritului ei. Mă refer la respingerea cererii de înscriere a unui partid legionar, în anii din urmă, la prevederile Legii 217/2015, la diverse alte măsuri și la discursul public de după decembrie 1989 al unor oficiali, începând cu Ion Marcel Ilici Iliescu și continuând cu liderii evrei Aurel Vainer, Maximillian Katz, Radu Ioanid și mulți alții, când fenomenele negative din societatea post-comunistă erau adeseori numite peiorativ, cu vădită nuanță de învinovățire, ca fiind „de factură legionară”, „de esență legionar㔄legionarisme” etc.

Corvin Lupu: Da, într-adevăr, acele crime au fost de o mare violență și au fost mediatizate pe măsură, mediatizarea făcută cu mult profesionalism amplificând impactul lor negativ asupra opiniei publice interne și internaționale. Dar, eu propun cititorilor noștri să nu privească doar crimele în sine. Unii autori care relatează aceste crime încep prin a spune cum s-au organizat criminalii să-l asasineze pe I.G. Duca, sau pe Armand Călinescu, sau pe Madgearu, cum ar fi dorit să-l asasineze pe Titulescu, ce au făcut, cum au acostat victimele etc. În acest fel, putem vedea crimele doar în sine, analizate criminalistic, polițienesc, dar nu le putem vedea în profunzime, nu vom afla niciodată cauzele care le-au generat și nu vom cunoaște fenomenele care au condus la reacția prin crimă a unor legionari, față de situațiile în care au fost aduși de autoritățile timpului. Oricum, când este vorba de crime, în teorie, nimic nu le justifică, dar în războiul politic, în practica tuturor statelor Lumii, situația este diferită: crima cu caracter politic a existat, există și din păcate este foarte probabil că vor mai exista.

Nu doresc să fac o interpretare psihologică a fenomenului crimei, nu aparține specializării mele, dar eu fac o distincție între crimele făcute în condiții de apărare sau legitimă apărare dovedite, cum a fost împușcarea de către Corneliu Codreanu a polițistului Manciu, cele în care criminalii au avut un temei național real și au tratat viitoarea victimă ca pe un inamic al națiunii și l-au tratat ca în condiții de război și cele în care sunt pur și simplu asasinați adversarii politici, cum a făcut regele Carol al II-lea cu capii legionarilor. La această categorie de asasinate în condiții de adevărat război intern, aș încadra eu asasinarea lui I.G. Duca și a lui Armand Călinescu. Am să mă opresc asupra acestor două, cele mai „celebre” crime legionare.

Marius Albin Marinescu: Pentru cititorii mai tineri, care au făcut școala în perioade mai apropiate de zilele noastre, după ce s-a redus drastic studiul istoriei și s-a eliminat esențialul din manuale, poate că ar fi bine să faceți o scurtă introducere necesară înțelegerii contextului în care a fost asasinat prim-ministrul I.G. Duca.

Corvin Lupu: După primul război mondial, timp de 10 ani, liberalii au condus România cu multe succese, pe multiple planuri, bazându-se pe doctrina lor națională „Prin noi înșine!” Dar, vrând, nevrând, în 10 ani s-a produs eroziunea guvernării. Măsurile împotriva legionarilor, sprijinirea evreilor pe bază de corupție, promovarea unor legi nedemocratice, cum ar fi Legea Mârzescu, îmbogățirea elitei liberale prin mijloace îndoielnice și multe altele, au făcut poporul să uite meritele liberalilor în crearea și consolidarea României Mari, în dezvoltarea țării etc. În 1927 a murit Ionel I.C. Brătianu și Partidul Liberal și-a pierdut stâlpul. În același an a murit și regele Ferdinand, care și-a bazat domnia în primul rând pe liberali. În 1926, Partidul Național Român, puternic în Transilvania, condus de Iuliu Maniu, a fuzionat cu Partidul Țărănesc, mult răspândit în Moldova, Muntenia și Oltenia, condus de Ion Mihalache. Astfel, s-a născut Partidul Național Țărănesc, care a acaparat majoritatea electoratului românesc și, în decembrie 1928, a câștigat alegerile cu peste 77% din voturi. Gândiți-vă că a fost una din cele mai mari victorii electorale din istoria țării. Ajunși la putere, național-țărăniștii au văzut că ei dețineau funcțiile de conducere, dar puterea economică și resorturile adânci ale societății erau tot în mâna liberalilor. Pentru a-i lovi pe adversarii lor liberali, național-țărăniștii au conceput un plan care s-a dovedit dezastruos pentru țară. Ei au înlocuit doctrina „Prin noi înșine!” cu doctrina „Porților deschise”. Astfel, național-țărăniștii au redus drastic taxele vamale și au anulat o serie de măsuri care protejau economia românească, aflată majoritar în mâna liberalilor și au umplut țara cu produse străine mai ieftine care au doborât economia României. La aceste măsuri profund greșite s-a adăugat criza economică internațională care a agravat și ea situația României. Iuliu Maniu și-a dat seama că a greșit și a renunțat la unele din măsurile luate, revenind la legislația anterioară, dar era prea târziu. În 1930 a avut loc lovitura de stat a prințului Carol, care a înlăturat regența condusă de patriarhul Miron Cristea și pe regele minor, Mihai I, iar după încoronare noul rege Carol al II-lea, s-a înconjurat de o camarilă evreiască.

Curând, după preluarea conducerii statului de către Carol al II-lea, acesta a intrat în conflict cu Iuliu Maniu, cel care a avut un rol determinant în readucerea sa în țară. Pe acest fond, legionarii, în frunte cu Corneliu Codreanu, au câștigat tot mai multă aderență populară, au intrat în Parlament și au devenit o forță redutabilă.

În vara anului 1933, liderul liberal I.G. Duca, a întreprins o călătorie la Paris, unde a încercat să-și folosească influența pentru a obține sprijin în vederea preluării guvernării la București. I.G. Duca era mason. A luat legătura cu masoneria franceză, compusă majoritar din evrei și le-a cerut sprijinul. Masoneria contribuise mult la aducerea pe tron a lui Carol al II-lea și îl putea influența decisiv. Mulți dintre evreii din masoneria franceză erau socialiști. Socialiștii francezi erau angajați în a oferi sprijin umanitar evreilor persecutați în Germania, unde, începând din ianuarie 1933, conduceau național-socialiștii în frunte cu Hitler. Evreii francezi, socialiști și masoni, i-au promis sprijin decisiv lui I.G. Duca pentru a deveni prim-ministru, cu condiția ca, ajuns la putere, să primească în România 60.000 de familii evreiești care urmau să se refugieze din Germania și să le acorde cetățenia română și toate drepturile. I.G. Duca a promis că va face ceea ce i s-a cerut, fiind dispus să repare persecuția evreilor din Germania, pe seama românilor, de parcă românii ar fi fost vinovați de ceea ce pățeau evreii în țara lui Hitler.

În toamna anului 1933, guvernul condus de Alexandru Vaida Voevod a căzut și Parlamentul a fost dizolvat. Liberalii nu mai fuseseră la putere de cinci ani și doreau cu ardoare puterea. Adversarii lor național-țărăniști erau în mare parte compromiși de eșecul guvernelor lor, dar perspectiva ajungerii la putere se îndepărta pe măsură ce legionarii câștigau tot mai multă aderență populară. În aceste condiții, regele Carol al II-lea l-a numit prim-ministru interimar pe I.G. Duca și l-a însărcinat cu organizarea alegerilor parlamentare. În perioada de dinaintea celui de al doilea război mondial, partidul care organiza alegerile le și câștiga, pentru că se fura mult… Numirea lui I.G. Duca ca prim-ministru al României a fost o confirmare istorică a faptului că rețeaua de influență masonică a funcționat fără greș.

Marius Albin Marinescu: I.G. Duca a dovedit și el că puterea se dorea a fi obținută cu orice preț.

Corvin Lupu: Din păcate, de multe ori în istoria României, anumite măsuri s-au luat fără a se calcula toate urmările și care este prețul cu care se atinge un obiectiv. De multe ori, prețul plătit a fost mai mare decât câștigul obținut.

Dar I.G. Duca nu s-a oprit aici, ci a luat măsuri extreme, lovind tare în democrația firavă a României. Deși conducea doar un guvern interimar, deși urmau alegeri și constituirea unui nou parlament care să decidă marile probleme ale țării, I.G. Duca a decis să-i elimine pe legionari din viața politică, dându-și seama că exista pericolul ca ei să preia puterea prin mijloace democratice. Astfel, în 9 decembrie 1933, prin Hotărâre a Consiliului de Miniștri, Garda de Fier a fost desființată. Localurile legionarilor și arhivele au fost preluate de autorități, s-au interzis toate simbolurile legionare, s-a interzis orice acțiune politică sau de promovare, s-a interzis orice adunare cu caracter legionar, s-a interzis strângerea de fonduri pentru legionari. Listele de candidaturi în alegeri, depuse legal, în baza legii electorale, a fost declarate nule și neavenite. La această măsură dictatorială, îndreptată împotriva românismului, au contribuit și alți politicieni. De exemplu, Nicolae Titulescu l-a informat pe ambasadorul Franței că dacă Garda de Fier nu va fi interzisă, el va demisiona din guvern. Aceeași atitudine de șantaj a fost susținută de Titulescu și în cercurile guvernamentale din România.

Marius Albin Marinescu: Aceste măsuri pe care ni le înșirați dumneavoastră nu au nimic în comun cu democrația. Ele sunt măsuri absolut dictatoriale.

Corvin Lupu: Categoric dictatoriale, iar cei care au săvârșit aceste fapte antiromânești au susținut sus și tare, chiar bătând cu pumnul în masă, atât ei cât și urmașii lor, până astăzi, că ei sunt port-drapelul democrației românești și deținătorii „marelui adevăr” în domeniul democrației. Nici un alt partid politic și nici o altă forță din țară nu au protestat față de această măsură, bucuroși că scapă de cea mai redutabilă forță politică națională românească, eliminată cu mâna lui I.G. Duca, fără ca ei să trebuiască să se murdărească încălcând legi, încălcând democrația și încălcând precepte morale. Mă refer la național-țărăniști, la rege, la armată, la poliție, la justiție.

Hotărârea Consiliului de Miniștri din 9 decembrie 1933, inițiată și susținută de I.G. Duca, dovedește și limitele regimului „democratic”. Chiar dacă legionarii doreau reformarea societății, pe alocuri chiar schimbarea ordinii de drept, numai prin măsuri democratice, electorale, respectiv ca urmare a voinței poporului conștient, acest lucru nu era tolerat de grupurile de interese din partidele istorice și, bineînțeles de rege și camarila sa.

Marius Albin Marinescu: După această Hotărâre a Consiliului de Miniștri, legionarii nu au mai avut nici o șansă…

Corvin Lupu: Nu au mai avut nici o șansă legală, de luptă politică democratică, cinstită, așa cum o cereau ei și în care să-și poată promova morala și modelul de dezvoltare a națiunii române. Dintr-o dată, toate idealurile naționale pe care le promovau legionarii, care acestor români le păreau ca fiind singurele care asigurau etniei române o șansă în istorie, s-au năruit. Desigur, instantaneu, s-a născut ca de la sine întrebarea: „Ce facem?” Toate nemulțumirile care s-au coagulat s-au orientat împotriva lui I.G. Duca, masonul vândut evreilor. În țară s-a aflat de intenția aducerii celor 60.000 de familii evreiești din Germania, care totalizau în jur de 300-350.000 de oameni. Unii evrei începuseră să se refugieze din Germania în diverse țări, inclusiv în România. Autoritățile germane se bucurau să scape de ei, îi persecutau, îi determinau să plece în toate direcțiile, făcându-și „curat în țară”, în viziunea majoritară europeană, antievreiască, din acele timpuri. Nu doar în Germania exista convingerea că mijloacele pe care le folosește evreimea pentru a-și promova interesele economico-financiare și de control asupra societății sunt neavenite, grav dăunătoare popoarelor. În multe state din Europa, formațiunile politice de dreapta au ajuns la putere și nu-i mai lăsau pe evrei să acționeze nestingherit pentru promovarea propriilor interese, în dauna majorităților naționale, ci, din contră, luau măsuri împotriva lor, pe baza motivațiilor generale, pe de o parte și a celor proprii fiecărei țări, pe de altă parte. O mare parte a Europei era condusă de regimuri de dreapta: Italia, Ungaria, Portugalia, Spania, Bulgaria, Germania, Austria. Apoi, nemulțumiri și reacții antievreiești se manifestau și în celelalte state europene, unde nu conduceau încă regimuri de dreapta. În aceste condiții, dintre statele Europei, România era destinația preferată a evreilor. Un rege de altă etnie decât majoritatea națională, care avea o metresă evreică și se înconjurase de o camarilă evreiască, era tot ce-și puteau dori evreii persecutați în diverse țări. Problema evreiască era cea care frământa cel mai mult societatea europeană a timpului, nu doar pe Hitler, nu doar pe Mussolini, nu doar pe legionari, ci majoritatea statelor europene. Antisemitismul nu a căzut din cer, nu a fost o „făcătură” fără motivație, ci a avut cauze profunde în multe state. Astăzi, mai marii Lumii euro-atlantice conduse de evrei pun problema ca și când antisemitismul și zecile de milioane de antisemiți ar fi fost niște simpli criminali nebuni care s-ar fi prăvălit peste evrei fără nici un motiv. Retoric, ne putem întreba de ce această multitudine de state și popoare nu s-a îndreptat împotriva românilor, sau a chinezilor, sau a altora? De ce erau evreii dezagreabili în majoritatea Europei? Categoric, că nu din senin!

În România, întinzând-u-li-se o mână, începând cu un secol în urmă, evreii s-au înghesuit și au vrut mereu mai multe drepturi social-politice și posibilitatea de acaparare a industriei, finanțelor, justiției, învățământului, comerțului, presei etc. În timp, tensiunile între evrei și români s-au acumulat și la noi și cei care au propus măsuri legale de apărare a românismului împotriva expansiunii economico-sociale evreiești au fost legionarii și celelalte grupări de dreapta, conduse de Octavian Goga și de A.C. Cuza.

Marius Albin Marinescu: Relatați-ne cum a fost asasinat I.G. Duca.

Corvin Lupu: La toate nivelurile din Mișcarea Legionară se discuta exclusiv despre nenorocirea națională românească a desființării Gărzii de Fier, așa cum apărea ea în opinia legionarilor și a preluării puterii de către masoni și „jidoviți”, cum era considerat și prim-ministrul I.G. Duca. Conducerea legionarilor s-a temut că măsura va genera mișcări de masă în țară și legionarii nu vor mai putea fi ținuți sub control, astfel că autoritățile ar fi putut avea motive de represiune cruntă împotriva membrilor Legiunii. De aceea, în numele „căpitanului”, generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a emis o circulară în care le cerea legionarilor calm, liniște și disciplină. Circulara stabilea căror candidați să li se acorde voturile în scrutinul care urma după câteva zile.

Cu toată această circulară, s-a constituit un grup de voluntari, numiți în istoria Mișcării Legionare „Nicadorii”, compus din Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica. Nicolae Constantinescu, originar din Galați, fusese arestat abuziv, întemnițat, bătut crunt și torturat de jandarmi.

Marius Albin Marinescu: După venirea comuniștilor la putere, jandarmii, temnicerii, polițiștii și ofițerii de siguranță și din SSI au fost întemnițați la Făgăraș.

Corvin Lupu: Da, în cetatea Făgărașului a fost o închisoare specială pentru ei, renumită pentru duritatea regimului penitenciar. După 1964, supraviețuitorii acelei închisori s-au plâns mereu de cele îndurate, uitând cât de brutal s-au comportat ei înșiși, la rândul lor, cu legionarii și, pe alocuri, cu comuniștii. Roata istoriei se învârte mereu…

Revin la Nicolae Constantinescu și precizez că în perioada cât a fost torturat în pușcărie, a promis acolo, între deținuți, să se răzbune. Poliția a aflat despre complotul împotriva lui I.G. Duca de la vărul unuia dintre complotiști, care era informator. Șeful Poliției, Gabriel Marinescu, l-a informat imediat pe rege despre complot, dar acesta i-a cerut să nu transmită guvernului informația și să o țină secret. În data de 29 decembrie 1933, I.G. Duca s-a prezentat la castelul Peleș din Sinaia, la regele Carol al II-lea, pentru consultări. Întoarcerea prim-ministrului de la Peleș la București a fost prevăzută a se efectua cu un vagon ministerial atașat unui tren de seară. Pe peronul gării din Sinaia, Nicolae Constantinescu l-a abordat pe I.G. Duca, l-a apucat de umeri și l-a întors cu fața spre el și l-a împușcat în cap, cu cinci gloanțe. Legionarii nu împușcau pe la spate. După aceasta, s-a predat autorităților, declarând cauzele pentru care l-a împușcat pe I.G. Duca și primind, ca și complicii săi, condamnarea la muncă silnică pe viață. Autoritățile nu s-au mulțumit cu această condamnare și, în anul 1938, Nicadorii vor fi toți trei asasinați de jandarmi, fără ca să fi fost judecați și condamnați la moarte de vreo instanță. Corneliu Codreanu nu a avut nici un amestec în complot. Arestat și judecat pentru moartea lui I.G. Duca, Corneliu Codreanu a fost achitat din lipsa oricărei probe. Autoritățile au conștientizat dimensiunea reacției românilor față de politica filo-evreiască și nu au mai acceptat încetățenirea în România a evreilor persecutați în Germania, iar în anii următori, inclusiv la următoarele alegeri, legionarii au fost lăsați să candideze. În 1938, când a instaurat regimul regal, Carol al II-lea nu a desființat doar Mișcarea Legionară, pe care o ura cel mai mult, ci a desființat toate partidele politice. Pentru câțiva ani, crima Nicadorilor a adus conducătorii României cu picioarele pe pământ.

Marius Albin Marinescu: Din ce cauză credeți că regele Carol al II-lea a refuzat să transmită guvernului informația și a blocat acțiunea de prevenire a complotului de asasinare a lui I.G. Duca?

Corvin Lupu: În anul 1930, în iunie, când prințul Carol a revenit în România, ca să se încoroneze pe tronul la care renunțase în decembrie 1925, cei care s-au opus loviturii de stat au fost liberalii, cei mai vehemenți fiind I.G. Duca și Vintilă Brătianu. În decembrie 1933, I.G. Duca a plătit cu viața pentru abuzurile împotriva legionarilor, dar și față de rege, pentru împotrivirea sa la Restaurația din iunie 1930.

Marius Albin Marinescu: Ce a urmat, după condamnarea „Nicadorilor”?

Corvin Lupu: Au urmat trei ani de pace relativă între autorități și legionari. Prim-ministrul liberal Gheorghe Tătărescu a înțeles că nu poate lovi la nesfârșit dreapta românească și nu poate folosi metode de represiune brutală, în paralel cu afirmarea statului „democratic”. Pe de altă parte, în toată Europa, dreapta era într-o mare ascensiune și, brutalizând dreapta națională, România risca să intre în opoziție cu multe state, inclusiv cu cele mai mari puteri ale centrului Europei, Germania și Italia.

În 1936, Nicolae Titulescu, un mare sprijinitor al evreilor și dușman al legionarilor, a plecat din guvern, încetând astfel presiunile permanente pe care marele diplomat le făcea asupra autorităților pentru a se lua măsuri represive împotriva legionarilor. A trăit bine toată viața cu banii primiți de la evrei, în primul rând prin intermediul lui Aristide Blank. Succesele sale internaționale, care au adus prestigiu internațional României, s-au bazat în mare măsură pe politica sa filo-evreiască și au fost îndreptate împotriva dreptei europene, inclusiv împotriva dreptei din România. Dar, pe cât a fost mai mare faima care i s-a construit lui Titulescu în tabăra antantistă, pe atât a fost mai mare adversitatea față de el în rândul statelor de dreapta, în primul rând în Germania și în Italia. Această adversitate față de Nicolae Titulescu s-a îndreptat și împotriva României, în ansamblul ei și, cum am mai arătat într-o altă discuție a noastră, a avut ca efect prăbușirea României Mari, în vara anului 1940.

Marius Albin Marinescu: Anii de relativă liniște politică internă 1935, 1936 și 1937 au fost anii în care Mișcarea Legionară s-a dezvoltat cel mai mult din toată istoria ei.

Corvin Lupu: Tineretul de elită al țării, de la țărani și orășeni de rând, la intelectuali, s-a orientat în majoritate spre Mișcarea Legionară, care răspundea intereselor naționale ale etnicilor români și aspirațiilor lor. Elitele intelectuale ale legionarilor erau la cel mai înalt nivel românesc al tuturor timpurilor: Mircea Eliade, Nae Ionescu, Petre Țuțea, Nicolae Paulescu, Nichifor Crainic, Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Ion Barbu, Lucian Blaga. În rândurile capilor Mișcării Legionare se aflau reprezentanți ai unora dintre cele mai valoroase familii din România, cum ar fi familiile Sturdza, Cantacuzino, Ghica. Toți cei menționați mai sus, ca și mulți alții, sunt monștrii sacri ai științei și culturii românești, adevărate monumente ale poporului român. Este revoltător și dezgustător cum au fost înfierate cu mânie judeo-capitalistă aceste mari valori românești, de către regimul antiromânesc care conduce astăzi colonia România! România euro-atlantică de astăzi… Mă refer din nou la mizerabila Lege 217/2015 și la tot discursul evreiesc al câtorva indivizi plini de ură, dar foarte influenți, împotriva etniei române, împotriva românismului autentic.

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor, alegerile din decembrie 1937, organizate de liberali, cei care au și numărat voturile, i-au adus pe legionari pe locul al treilea în viața politică românească. A fost acest fapt o surpriză?

Corvin Lupu: Nu a fost o surpriză. Opinia publică românească interbelică a conștientizat ascensiunea constantă a Mișcării Legionare, care atrăgea mase tot mai mari de oameni din toate categoriile sociale, inclusiv din rândul țărănimii care reprezenta 80% din populația țării. Surpriza, negativă însă, au reprezentat-o național-liberalii, care, cu toate că numărau voturile, în ciuda fraudei mari, semnalată de presa timpului, au obținut doar 35% din voturi și nu au beneficiat de „prima electorală”, care le-ar fi permis să facă guvernul singuri. Legionarii au obținut oficial 15,5 % din voturi (66 de parlamentari), dar au fost furați îngrozitor. În anul 1946, fiind arestat și anchetat, directorul S.S.I., Eugen Cristescu, marele as al serviciilor române de informații, a declarat în timpul unui interogatoriu că, în decembrie 1937, de la legionari s-au furat un milion de voturi! În diverse publicații, inclusiv în lucrări cu pretenții științifice, alegerile din decembrie 1937 sunt elogiate ca fiind ultimele „democratice” și se ocolește mereu adevărul despre fraudele din aceste alegeri. Ce democrație este aceea în care o singură formațiune este furată de un milion de voturi? Cred că manipularea opiniei publice privitor la superioritatea acestui regim politic ar trebui să înceteze și regimul politic „democratic” interbelic, care a fost reintrodus în România post-decembristă, ar trebui reevaluat.

Această realitate a fraudelor electorale din decembrie 1937 a fost cunoscută și de rege, care avea informații bune de la toate structurile de resort (S.S.I., Siguranță, Poliție). În afară de legionari, dreapta românească a mai avut două partide în alegeri, Partidul Național Creștin, condus de profesorul A.C. Cuza, care a obținut peste 9 % din voturi (35 de parlamentari) și Partidul Agrar, condus de Octavian Goga, care a obținut 1,7 % din voturi. În condițiile în care P.N.L. și P.N.Ț. nu s-au putut înțelege și coaliza pentru a prelua guvernarea, cum ar fi dorit regele, guvernul l-a format Octavian Goga, regele refuzând să dea președinția Consiliului de Miniștri lui Corneliu Codreanu, deși el a fost îndreptățit, deținând poziția imediat următoare după liberali și național-țărăniști. Goga a format o coaliție de guvernare cu partidul profesorului A.C. Cuza, care nu aspira personal la funcția de prim-ministru din cauza vârstei înaintate. Guvernul Goga era format exclusiv din somități: academicieni și profesori universitari, pe care îi respecta întreaga societate, cu excepția evreilor care-i acuzau de antisemitism.

Codreanu nu a protestat și nu a criticat numirea lui Octavian Goga. Codreanu nu se grăbea la guvernare. El aprecia că legionarii trebuiau să se consolideze în continuare din punct de vedere organizatoric, iar Legiunea nu avea doar scopuri politice, să dorească doar puterea, cu orice preț. Legionarii îndeplineau în primul rând misiuni educative, sociale, de educație morală a poporului, centrul de greutate al Mișcării Legionare fiind la baza societății, în cuiburile legionare. Totuși regele era conștient că în viitor nu-i va mai putea opri pe legionari să preia puterea și, probabil, să o mențină multă vreme. Această realitate îl frământa pe rege, marele dușman at legionarilor, care căuta soluții împotriva acestei realități a societății românești și împotriva românismului care devenise în sine o mare putere în societate. A fost ceva unic, în primul rând prin faptul că toți cei care aderau la mișcare își asumau liber consimțit adeziunea la morală, la disciplină severă și la muncă. Niciodată în istoria României nu s-au mai atins atâtea performanțe în domeniul moralei și al disciplinei în rândul românilor. De aceste valori au nevoie românii. Totdeauna.

Marius Albin Marinescu: Guvernarea lui Octavian Goga a fost de foarte scurtă durată…

Corvin Lupu: Guvernarea Goga a fost de doar 44 de zile, după care regele a dizolvat Parlamentul și l-a forțat pe Octavian Goga să plece de la guvernare. Regele a numit un guvern format din foști prim-miniștri, condus de patriarhul Miron Cristea. Doar Octavian Goga și Iuliu Maniu au avut demnitatea de a refuza participarea la guvernarea născută prin călcarea în picioare a puținelor componente democratice ale societății interbelice românești.

Majoritatea zdrobitoare a tineretului care nu împlinise încă vârsta majoratului și care nu votase în decembrie 1937 erau legionari. Viitorul părea să fie al lor, în condiții de normalitate. Acest fapt a fost conștientizat de toată clasa politică și de aceea partidele istorice nu au protestat față de introducerea dictaturii personale a regelui. Singurii care au protestat vehement și au susținut menținerea regimului democratic multipartid au fost legionarii. Acesta este adevărul. Toți au vorbit cu emfază despre democrație, dar când regele a desființat partidele politice, singurii care s-au opus au fost legionarii. Ulterior, după 23 august 1944 și mai ales după 1990, partidele politice istorice au afirmat și afirmă că ele au fost singurele forțe democratice din România interbelică. Vor recunoaște oare, în viitor, partidele istorice acest adevăr? Eu mă îndoiesc. Astăzi, cei care se declară urmași ai partidelor istorice se laudă cu trecutul, retușând continuu și prezentând propria istorie idilic. Protestele legionarilor au fost reprimate cu violență de autoritățile regale.

Marius Albin Marinescu: După instaurarea dictaturii regale, a început marele calvar al legionarilor.

Corvin Lupu: Da. Cei care și-au asumat represaliile sângeroase împotriva legionarilor au fost, în principal, ministrul de Interne, Armand Călinescu, ministrul de Justiție, Victor Iamandi, șeful Poliției, colonelul Gavrilă („Gabi”) Marinescu și, eu sunt de părere că nu putem să-l extragem din listă pe șeful S.S.I., Mihail Moruzov. Represiunea s-a bazat pe acte normative nedemocratice, legiferate de ministrul de Justiție și puse în aplicare de Armand Călinescu, adeseori pe baza informațiilor primite de la Mihail Moruzov. Totul se petrecea la ordinul regelui. Legionarii erau bătuți crunt și aruncați în închisori, adeseori fără să fie judecați, de cele mai multe ori fără probe. Prin acest mod de reprimare a Mișcării Legionare, regele și anturajul său politic, cu deosebire camarila evreiască, urmăreau descurajarea populației de a continua să adere și să activeze în Mișcarea Legionară. Pentru că, practic, legionarii umbreau toate grupările politice și, supărător pentru partide, le luau constant din electorat, clasa politică nu a protestat împotriva abuzurilor colosale comise împotriva legionarilor.

Ca urmare, în prima parte a anului 1938, Corneliu Codreanu a fost condamnat fără probe la șase luni de închisoare, timp în care i s-a născocit un alt dosar în care a fost condamnat la zece ani de închisoare. În 30 noiembrie 1938, a fost asasinat mișelește, în mod primitiv, împreună cu 13 alți membri importanți ai Mișcării Legionare, din ordinul regelui Carol al II-lea. Cadavrele lor au fost aruncate într-o groapă, peste ele s-a turnat acid sulfuric, iar groapa a fost acoperită cu o placă groasă de beton. Operațiunea a fost efectuată din ordinul lui Armand Călinescu și girată de ministrul Justiției, Victor Iamandi și, desigur, de către regele Carol al II-lea. La rejudecarea procesului lui Corneliu Codreanu, în 1940, el a fost achitat din lipsă de probe, dar conducătorul Mișcării Legionare era mort de doi ani… În memoriile sale, respectiv în Însemnări politice, Armand Călinescu a notat faptul că regele i-a cerut să-i înlăture pe Corneliu Codreanu și pe Iuliu Maniu, iar el i-a spus că acceptă să-l înlăture pe Codreanu, dar nu și pe Maniu, care îi fusese șef de partid și era un erou al Marii Uniri. Regele și Armand Călinescu se dovedeau a fi doar doi simpli criminali cocoțați la vârful statului român… Avem o istorie foarte încărcată de fapte sângeroase.

Marius Albin Marinescu: Acest regim politic a fost elogiat după 1989 și opinia publică l-a perceput ca fiind democratic…

Corvin Lupu: Ce regim democratic a fost acesta? Nici vorbă! A fost un regim mizerabil din punct de vedere moral și al statului de drept. Patriotismul era doar afirmat în cuvântările pompoase ale regelui și ale înalților demnitari, dar, de fapt, regimul lovea necruțător în componenta social-politică cea mai importantă a românismului: Mișcarea Legionară. Din punct de vedere economic, regimul regal a funcționat mai bine decât în perioada anterioară, dar, ca și astăzi, nu în favoarea etnicilor români. Din punct de vedere cultural și al învățământului elitist, regimul a fost unul dintre cele mai bune din toată istoria României. În deceniul al patrulea, salariul unui profesor de liceu era de 7.000 lei. Era foarte mult. Am dat acest exemplu ca să se vadă interesul pe care regimul îl acorda educației. Acest lucru nu poate fi negat. În același timp, să nu uităm că 80% din populație trăia la sate, majoritatea zdrobitoare în case cu pământ pe jos, fără asistență sanitară de specialitate, fără electricitate, lucrând cu tehnologii agricole vechi de secole, cu școală foarte puțină, inclusiv cu un procent mare de analfabeți. Infrastructura satelor era inexistentă. Ploile mai lungi făceau drumurile impracticabile. Adeseori, oamenii ajungeau să se deplaseze prin noroiul de pe ulițele satelor cu niște bețe numite „picioroange”. Să mai amintim că România avea cea mai mare rată a mortalității infantile din Europa și cel mai mare procent de bolnavi de TBC…

Marius Albin Marinescu: În timpul regimului comunist, în domeniul reducerii mortalității infantile și a TBC-ului, s-au făcut progrese foarte mari.

Corvin Lupu: Da, în timpul regimului socialist de stat aceste două racile ale societății românești au coborât la procente care se încadrau în limitele în care erau apreciate a fi eradicate, așa cum, de altfel, figura România la Organizația Mondială a Sănătății.

Regele, cum arătam, a început propria dictatură, în februarie 1938, cu brutalități și acte normative abuzive îndreptate împotriva legionarilor și a ajuns, înainte de încheierea anului 1938, la terorism de stat. Prin tot ce s-a întâmplat în politica internă interbelică, țara a fost subminată, energiile românilor s-au erodat în mari convulsii interne, iar agresiunea internațională împotriva României, din vara anului 1940, bazată pe înțelegerea Uniunii Sovietice cu Germania, respectiv pe Tratatul Ribbentrop-Molotov, a găsit țara izolată, slăbită și cu o conducere compromisă pe plan intern și internațional. Toate acestea au fost și ele cauze ale dezastrului care s-a răsfrânt cel mai mult asupra viitorului României și al etniei române.

Marius Albin Marinescu: Criminalii lui Corneliu Codreanu au plătit cu viața!

Corvin Lupu: Din păcate criminalii lui Corneliu Codreanu au plătit cu viața fiind asasinați de legionari, nu pedepsiți de instanțe judecătorești, cum ar fi trebuit să se întâmple într-o societate așezată, în care pedepsele să îndeplinească, pe lângă rolul punitiv, și un rol educativ și unul descurajator pentru viitor.

Armand Călinescu a fost asasinat în ziua de 21 septembrie 1939 de un grup de legionari numit „Răzbunătorii”, format din 10 oameni. Mașina prim-ministrului a fost blocată la podul Cotroceni de o căruță și tamponată din spate de o camionetă, ceea ce a determinat coborârea ministrului de Interne din mașină pentru a discuta cu șoferul camionetei, moment în care șase dintre asasini au coborât și au deschis foc asupra sa ucigându-l cu rafale intense de arme automate. După aceasta, asasinii au gonit la sediul Radio România, din strada General Berthelot, au intrat în forță în emisiune și au anunțat întreaga țară că l-au pedepsit pe asasinul „căpitanului” și l-au ucis. Doi dintre „răzbunători” s-au sinucis, iar ceilalți au fost uciși fără judecată pe locul unde a fost împușcat Armand Călinescu, cadavrele lor fiind lăsate zile întregi pe caldarâm. Represaliile au fost conduse de șeful Poliției pe țară, generalul Gavrilă Marinescu și de șeful Jandarmeriei, generalul Ioan Bengliu, la ordinul regelui și al noului prim-ministru, generalul Gheorghe Argeșanu. În București și în restul țării, au fost ridicați de acasă 252 de legionari care nu aveau nimic în comun cu asasinatul, unii dintre ei nici nu apucaseră să afle că Armand Călinescu a fost asasinat, au fost împușcați sumar, iar cadavrele lor au fost aruncate în intersecții circulate din diverse orașe ale țării. Au urmat apoi alte mii de întemnițări și asasinate ale legionarilor. Terorismul de stat a fost unul de modelul celor din Evul Mediu timpuriu, mult mai apropiat de modele ale unor popoare afro-asiatice și nu avea nimic în comun cu civilizația europeană. Diplomații americani acreditați la București au transmis și ei la Washington știrile despre duritatea represaliilor autorităților regale, apreciindu-le drept „barbarii”, dar presa controlată de evrei a trecut sub tăcere crimele comise împotriva adversarilor influenței evreiești din România.

Marius Albin Marinescu: Asasinarea lui Armand Călinescu a fost mediatizată manipulator, în diverse timpuri.

Corvin Lupu: Da, așa este. Imediat după asasinat, întreaga presă din România, controlată în cea mai mare parte prin fonduri evreiești și slugarnică față de rege, a prezentat cu insistență crima legionarilor, a condamnat-o și a trecut cu vederea asasinarea primitivă a sute de legionari nevinovați, așa cum trecuse cu vederea și asasinarea lui Corneliu Codreanu și a celorlalte căpetenii legionare, despre care a întreținut ideea falsă a împușcării lor în timp ce ar fi încercat să evadeze. În timpul regimului judeo-bolșevic de după al doilea război mondial, în ciuda faptului că Armand Călinescu a fost prim-ministru al unui regim politic puternic contestat, el a fost prezentat ca o victimă și menajat, comparativ cu alți oameni politici din tabăra lui, care au înfundat pușcăriile perioadei ocupației militare sovietice.

Pe parcursul întregii perioade interbelice, legionarii au fost persecutați politic, supuși unei represiuni crunte și nevoiți să suporte terorismul de stat practicat împotriva lor de regele Carol al II-lea și de organele de forță ale statului. Statul român a fost în toată această perioadă sub influența totală a puterilor occidentale, în primul rând a Franței și a Marii Britanii, state în cadrul cărora comunitățile evreiești și masoneria erau cei mai importanți decidenți. Acesta este motivul pentru care statul român era sub influența celor care doreau distrugerea Mișcării Legionare. Pe lângă opoziția față de bolșevici, care erau identificați cu evreii și față de influența evreiască de sorginte occidentală, națională și internațională, pe care o considera nefastă, Mișcarea Legionară se pronunța și pentru strângerea legăturilor cu Germania și cu Italia, rivale/adversare ale Franței și Marii Britanii. Acest lucru deranja sistemul internațional care ținea România blocată pe o singură direcție, care atrăgea, desigur, adversitatea Germaniei și Italiei, fapt care, după cum s-a văzut în discuțiile noastre, a fost de negestionat de către rege și clasa politică aflată la conducerea României.

Mă opresc pentru câteva clipe pentru a arăta un lucru foarte important. Poporul român avea un puternic spirit anti-bolșevic, iar după cum vedem bolșevicii erau identificați cu evreii, atât în România, cât și pe plan internațional. Anticomunismul se manifesta mult și la sate, populația țărănească din România fiind formată majoritar din mici proprietari de pământ care știau că dacă vin comuniștii la putere le vor lua pământurile și vor face colhozuri, precum în U.R.S.S. După 1924, toată conducerea Partidului Comunist din România a fost formată din evrei originari din diverse alte state. În perioada interbelică, conducerea Uniunii Sovietice, a Republicii Sovietice Bavaria, a Republicii Sfaturilor din Ungaria și liderii partidelor comuniste din Europa erau în cea mai mare parte evrei. Aici este cheia antisemitismului!

Ajunși la guvernare, prin Decret-lege regal, în 14 septembrie 1940, legionarii au manifestat dorința de revanșă politică. Ei au solicitat conducătorului statului arestarea și judecarea conform legilor în vigoare a crimelor de stat săvârșite împotriva legionarilor. Cei care au fost prinși, cu deosebire șefii Poliției și Jandarmeriei, Gavrilă Marinescu și Ioan Bengliu, generalul Argeșanu, Mihail Moruzov, Victor Iamandi, Nicky Ștefănescu și alte câteva zeci de demnitari ai regimului regal, care au comis crime odioase sau alte abuzuri împotriva legionarilor, au fost arestați. Generalul Gavrilă Marinescu a fost arestat de niște legionari, care l-au recunoscut, în timp ce făcea un popas la Băile Herculane, fiind în drum spre Insula Ada-Kaleh, de unde voia să fugă în Iugoslavia, unde domnea o regină care era soră a regelui Carol al II-lea. Este de cercetat de ce nu l-au arestat autoritățile imediat după 4 septembrie. Pe Mihail Moruzov l-au arestat pe 5 septembrie 1940, imediat după revenirea în țară dintr-o misiune la Veneția.

Conducătorul Statului, Ion Antonescu, a promis că va dispune celeritate în judecarea celor vinovați de crime, de tortură și de represiune împotriva legionarilor, cei mai mulți dintre aceștia fiind persoane care nu încălcaseră legea în nici un fel și fuseseră pedepsiți doar pentru că făceau parte din Mișcarea Legionară. Asupra lui Antonescu se făceau mari presiuni pentru a se da criminalilor pedepse ușoare, pentru a-i ierta, sau chiar pentru a-i face fugiți din închisoarea Jilava, unde erau încarcerați. Zvonurile s-au amplificat în noiembrie 1940, când paznicii legionari ai arestaților au fost înlocuiți din ordinul lui Antonescu, cu militari. În același timp, Antonescu și comandanții structurilor de forță se temeau că descurajează polițiștii, jandarmii și militarii să-și mai facă datoria în viitor, dacă îi vor pedepsi pe predecesorii lor, care au făcut crimele și ororile la ordinul regelui și a prim-ministrului Armand Călinescu. Deținuților Marinescu și Bengliu li s-a cerut transferul într-un sanatoriu, fapt ce a îngrijorat pe legionari, care se temeau că aceștia vor evada, știut fiind că erau oameni foarte bogați și influenți.

Marius Albin Marinescu: Toate acestea au creat suspiciuni și au grăbit asasinatele săvârșite de legionari la Jilava. Horia Sima și anturajul lui nu a vrut să riște să-i scape din mână.

Corvin Lupu: Da, legionarii nu mai aveau răbdare, dar Antonescu nu se grăbea. S.S.I.-ul, aflat într-o situație nouă, cu o nouă conducere a țării pentru care lucra și cu o altă orientare politică externă a guvernului, dorea să afle mai multe secrete de la cei arestați, depozitarii celor mai mari secrete ale fostului regim, necesare deciziilor pe care urma să le ia noul regim, care, cerea aceste informații de la serviciul secret. Or, legionarii cereau moartea cât mai rapidă a acestor surse de informații. Ca urmare, Ion Antonescu a cerut răbdare să se judece atent toți vinovații și clemență pentru făptuitori, ceea ce legionarii nu doreau să accepte. Horia Sima îi spusese profesorului Mihai Antonescu, viitorul adjunct al conducătorului statului, că degeaba vrea Ion Antonescu să-i scape pe vinovați, ei trebuie să plătească, și nu oricum, ci cu viața.

S-a început cu anchetarea arestaților pentru crimele făcute în regim de terorism de stat. Ulterior urma ca arestații să fie storși de informațiile secrete de stat. În timpul anchetei, generalul Argeșanu a mințit, afirmând că nu a știut nimic despre crime. Adevărul nu a putut fi ascuns. Cel care a recunoscut crimele cu sânge rece a fost generalul Gavrilă Marinescu, care bănuia de mult că va fi ucis de legionari pentru toate câte făcuse. Gavrilă Marinescu a declarat însă că la Cotroceni, împreună cu Ernest Urdăreanu, Carol al II-lea şi Constantin Argetoianu, au urmărit permanent modul în care aveau loc execuţiile legionarilor nevinovați din judeţe… Nu putea refuza ordinele criminale ale regelui, știind că acesta ar putea da altora aceleași ordine de suprimare și împotriva lui. Pe lângă crime, Gavrilă Marinescu făcuse și o mare avere din jefuirea unora dintre victimele bogate ale operațiunilor polițienești pe care le-a efectuat. Când soția și fiul său l-au înmormântat, au ascuns o parte a averii sale în cripta cavoului său de la Bellu, unde aurul și bijuteriile au stat ascunse peste 40 de ani, până când fiul său, Gheorghe Marinescu, ajuns în situație materială grea, a scos o parte din avere și a încercat să o valorifice prin intermediul unui țigan de pe lângă București, care „l-a turnat” la miliție. La percheziționarea cavoului, miliția a găsit și confiscat numeroase bijuterii și 23 de kg de aur. Marinescu a întâmpinat moartea cu curaj, fiind singurul deținut din celula sa care a rămas drept în fața asasinilor săi, pe care, cu ultimele puteri, i-a înjurat cu multă ură și vulgaritate.

Marius Albin Marinescu: Asasinarea de către legionari a demnitarilor vinovați de crime împotriva legionarilor, închiși la Jilava, s-a petrecut când Antonescu era plecat în Germania, la întâlnirea cu Hitler?

Corvin Lupu: Asasinatele legionarilor la Jilava au avut loc în noaptea de 26/27 noiembrie 1940. Antonescu și mica sa delegație care îl însoțise la întâlnirea cu Hitler au plecat din Berlin spre România în seara de 25 noiembrie, deci șeful statului era în țară. Horia Sima nu a fost în Germania, ceea ce i-a fost reproșat ca fiind o greșeală, care a contribuit la construirea și consolidarea relației Hitler-Antonescu, fără participarea legionarilor. Conducătorul statului nu l-a luat la Berlin nici pe ministrul de Externe legionar, Mihail Sturdza. Începuse răceala între Antonescu și legionari, care se va tranșa prin ruptură totală în 21-23 ianuarie 1941.

Asasinatele legionarilor l-au supărat pe Antonescu, care nu suporta nici un act de indisciplină, de insubordonare, pe de o parte, pe de altă parte, i-au conferit argumente de nemulțumire pentru etapa următoare, cea în care s-a debarasat de legionari, cei cu ajutorul cărora a luat puterea și și-a consolidat-o într-o primă etapă, el neavând alături nici o altă forță politică și administrativ-organizatorică. Fără legionari, Antonescu nu putea să preia puterea în țară, neavând cadrele necesare administrației centrale și locale, în condițiile în care regele a fugit, administrația regimului regal era total compromisă, atât la centru, cât și în județe, iar partidele istorice au refuzat participarea la guvernare. Legionarii au fost singurii care s-au implicat pentru scoaterea României din criza uriașă în care a lăsat-o regele Carol al II-lea. Regele Mihai I nu avea nici forța, nici abilitatea și nici structurile necesare să compenseze situația cele menționate de mine anterior.

În cele doar patru luni cât s-au aflat la guvernare, legionarii au dorit să ofere un model de administrare eficientă a țării. În primul rând au luat măsuri foarte eficiente în agricultură, mobilizând cu succes întreaga populație rurală pentru cultivarea tuturor suprafețelor agricole nevalorificate, care, la nivelul anului 1940 erau foarte întinse. Acest fapt a contribuit mult la creșterea substanțială a producției agricole din România, asigurând atât livrările către Germania, cât și piața internă, cât și asigurarea unor importante rezerve. În august 1944, când regele Mihai a predat intempestiv țara sovieticilor, rezervele alimentare ale țării erau foarte mari. Ele au devenit captură de război a Armatei Roșii și au luat drumul Uniunii Sovietice. Din aceste mari cantități de cereale și alte produse agricole, România nu a beneficiat decât de 150.000 de tone de grâu pe care conducătorii sovietici le-au acordat cu titlu gratuit cu ocazia secetei foarte mari din anii 1946 și 1947, când în România s-a murit de foame. Legionarii au luat și alte măsuri economice și administrative utile țării.

Marius Albin Marinescu: Interesant este că la Jilava se aflau și deținuți comuniști, adversari politici ai legionarilor, unii dintre ei evrei. Pe aceștia legionarii nu i-au asasinat. De ce?

Corvin Lupu: Ați atins o problemă foarte importantă. Analizând crimele făcute de legionari, veți constata că legionarii nu au ucis pe nimeni care nu a comis crime sau fapte grave împotriva României sau a legionarilor. Legionarii nu i-au ucis la Jilava pe comuniști, marii lor adversari ideologici, nici măcar pe comuniștii evrei, pentru că aceștia nu au comis fapte reprobabile împotriva lor. Asasinii legionari au mers din celulă în celulă și au asasinat doar 64 dintre deținuți. Într-una din celulele în care au intrat se afla și Nicolae Ceaușescu. Nu i-au făcut nimic și au plecat mai departe în căutarea demnitarilor vinovați. Este necesar să spunem că se fac afirmații mincinoase despre faptul că legionarii ar fi ucis evrei, pentru simplul motiv că erau evrei. Se mistifică istoria cu bună știință și rea voință. Nici povestea/legenda/scorneala cu evrei uciși la abatorul din București nu are nimic adevărat în ea. Repet, este o mistificare. Noi știm ce crime au făcut legionarii, erau făcute după un anumit tipic. Asasinii recunoșteau crima și o motivau, apoi se predau autorităților. Nu fugeau de răspundere. Desigur, nu a fost cazul cu crimele pe care le-au comis în noaptea de 26/27 noiembrie 1940, când ei erau la putere și nu s-au predat nimănui, acțiunea lor având acordul lui Horia Sima, al doilea om în stat.

După așa-numita „rebeliune” din ianuarie 1941, asasinii de la Jilava au fost și ei pedepsiți cu moartea de către Ion Antonescu.

Marius Albin Marinescu: Asasinarea de către legionari a demnitarilor vinovați de crime împotriva legionarilor închiși la Jilava a fost și este în continuare folosită pentru lansarea de acuze și pentru menținerea oprobiului public asupra legionarilor și pentru poziționarea lor în afara legii.

Corvin Lupu: Categoric că acele crime sunt în continuare folosite drept argument pentru a decreta Mișcarea Legionară ca fiind criminală. Dar, după acest model, ar trebui să scoatem și monarhia în afara legii, pentru că a practicat terorismul de stat și a ucis cu cruzime mai mulți legionari decât au ucis legionarii inamici ai lor. Monarhia nu a fost trecută în afara legii deși oferea aceleași motive ca și Mișcarea Legionară. Din contră, monarhia este finanțată în continuare, așa cum a cerut Iosif Stalin în 1947, cu bani grei, proveniți din munca românilor.

Istoria este foarte importantă. Cine înțelege trecutul, înțelege și prezentul și poate controla viitorul. De aceea este Istoria „regina științelor umaniste” și de aceea vor acaparatorii României să scoată istoria de tot din școală. De fapt, au scos-o deja… Un popor care nu-și știe istoria și realitățile în care trăiește se îndobitocește și poate fi jefuit ușor. Or, stăpânii noștri actuali sunt experți în colonialism.

Iată acum și cele două interviuri acordate de prof. universitar doctor Iulian Constantin, în care descrie din propria experiență detalii importante despre mișcarea legionară.

În primul interviu domnul Iulian Constantin relata de exemplu că în anii ’40, pe când era liceean, nu exista în țară niciun liceu în care să nu existe frății de cruce legionare. În aceste frății de cruce se formau legionarii, fiind admiși doar cei mai buni elevi. Ei urmăreau să lupte atât pe plan istoric (cu răul din țară), cât și pe plan spiritual (cu răul din ei înșiși).

Iulian Constantin subliniază că deși mulți istorici români au în prezent acces la diferite documente foarte clare, ei nu îndrăznesc să spună adevărul și continuă să condamne mișcarea legionară. Spre exemplu, dumnealui a menționat un document desecretizat de către administrația SUA (ordinul nr.71/1940, vezi și aici), în care se regăsește dovada că scoaterea de la guvernare a mișcării legionare s-a produs în anul 1941 în urma unei înscenări (ce avea să fie folosită ca pretext) pusă la cale de Eugen Cristescu, șeful de atunci al serviciului de informații speciale. În document se constată că Eugen Cristescu încheiase un protocol cu conducerea partidului comunist pentru producerea de către serviciile secrete a unor tulburări și violențe în cartierul evreiesc, iar acestea să fie puse pe seama legionarilor.

Considerat un „erou în viață”, Iulian Constantin a fost pedepsit de comuniști timp de 13 ani la Suceava, Jilava, Piteşti, Canal, Aiud, Jilava și Gherla pentru apartenența sa la mișcarea legionară. În timpul acestui periplu a fost supus la bătăi și torturi cumplite, dar în tot acest calvar în care mulți deținuți au murit, a fost salvat de credința în Dumnezeu.

În cel de-al doilea interviu pe care vi-l propunem, Iulian Constantin a relatat că în noaptea de 14 spre 15 mai 1948 Partidul Comunist Român a declanșat o acțiune masivă de represiune a Mișcării Legionare, care reprezenta Rezistența anti-comunistă autentică din acea vreme. În acea noapte au fost arestate câteva zeci de mii de persoane, în special tineri din toate centrele studențești. Condițiile de detenție erau îngrozitoare. În temnița din Suceava, de exemplu, nu exista curent electric, înfometarea îi aducea pe cei mai mulți în pragul morții, iar celulele erau invadate de șobolani. Cei care nu au acceptat „re-educarea” comunistă au fost supuși unui regim și mai sever, în așa-numitul „experiment Pitești”, în care deținuții erau instigați să batjocorească simbolurile creștine, iar apoi să devină turnătorii, torționarii și chiar ucigașii foștilor camarazi. Printre legionarii care nu au cedat niciodată în fața acestor atrocități au fost preoții Valeriu Gafencu, Adrian Făgețeanu, Ilarion Felea, Iustin Pârvu, Arsenie Papacioc.

Urmărind să afle cine a pus la cale acest „genocid al sufletelor”, cum a mai fost numit „Experimentul Pitești”, Iulian Constantin a aflat din arhivele CNSAS că din cei 45 de ofițeri ai Direcției a VI-a de Securitate – cea care se ocupa și cu anchetele de la Pitești – 31 erau evrei. Toți aceștia au emigrat din țară fără probleme după desființarea închisorii de la Pitești și nu au fost niciodată judecați pentru crimele pe care le-au ordonat.

Fiind invitat la mai multe discuții publice și comemorări, fostul președinte al Asociației Deținuților Politici din România, Iulian Constantin, supraviețuitor al represiunii sălbatice a legionarilor, i-a întrebat adeseori în mod direct pe numeroși istorici, profesori universitari și jurnaliști: „DOMNILOR, DE CE VĂ ESTE FRICĂ SĂ SPUNEȚI ADEVĂRUL DESPRE MIȘCAREA LEGIONARĂ?”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s