Practica spirituală a Iertării


   

   Atunci când Iisus Hristos era răstignit pe cruce, el se ruga la Dumnezeu pentru cei care urmau să-l omoare cu cuvintele “Iartă-i Doamne, căci ei nu știu ce fac !”.

 Se spune că Buddha îşi petrecea două ore în fiecare zi numai pentru a-şi cere iertare în inima sa tuturor fiinţelor lumii.

 Atunci când Dalai Lama a fost întrebat care a fost cel mai greu moment pe care l-a trăit în timpul prigonirii sale de către autoritățile chineze, care au omorât peste un million de tibetani, el a răspuns că cel mai greu a fost atunci când era pe punctul să-și piardă starea de compasiune pentru cei care persecutau poporul său și pe el însuși.

  Câți dintre oamenii “moderni și civilizați” mai înțeleg însă asemenea atitudini ? Câți dintre noi mai suntem conștienți de valoarea și importanța fundamentală a atitudinii de A IERTA Iertarea este percepută astăzi mai degrabă ca pe o slăbiciune, iar cei mai mulți consideră că rezolvarea cea mai eficace a unui prejudiciu ce le-a fost adus este răzbunarea. Dar cel mai adesea răzbunarea atrage de fapt un conflict și mai mare, iar această escaladare pare fără de sfârșit. La o analiză atentă se pare că tocmai lipsa capacității de a ierta a devenit una dintre cele mai răspândite “boli” ale oamenilor din societatea noastră. Aceasta este de altfel valabil nu doar în sensul figurat al cuvântului, ci chiar în sensul său propriu, pentru că – așa cum s-a constatat cu claritate din punctul de vedere medical sau din cel social – atunci când nu iertăm, aceasta realmente ne poate ucide, atât prin bolile trupești pe care le generează, cât și prin alterarea insidioasă, dar devastatoare a relațiilor și a mediului în care trăim.

  În general, așa-zisul om “civilizat” al zilelor noastre nu mai cunoaște valoarea profundă a Iertării în primul rând pentru că această valoare nu mai este cultivată suficient în educația noastră. Trăim într-o lume a competiției acerbe, a judecății critice și a orgolilui afișat la vedere de către cei “puternici”. De aceea acum, poate mai mult ca niciodată, este necesar să retrezim înțelepciunea tradițiilor spirituale autentice, care afirmă că nu vom putea accede niciodată la o stare de Echilibru, Fericire și Pace (interioară sau exterioară) fără să fi înţeles în prealabil legile fundamentale ale Iubirii, Iertării, Umilinţei şi non-violentei. Aceste valori etice și morale au făcut parte dintre  coordonatele esențiale ale vieții în toate tradițiile spirituale ale omenirii și tocmai îndepărtarea societății actuale de aceste valori fundamentale a adus-o  într-o etapă critică, foarte periculoasă. 

  Principiile înțelepților din întreaga lume afirmă că lumea exterioară este doar o reflexie a stării noastre interioare. La aceeași concluzie a ajuns și știința modernă (în special fizica cuantică), afirmând că Universul este de fapt o gigantică hologramă – în care caracteristicile întregului sunt perfect echivalente și reproductibile în fiecare parte a sa -, al cărei substrat este conștiința. Din acest motiv, din punct de vedere spiritual întreaga responsabilitate față de evenimentele din jurul nostru revine într-o foarte mare măsură fiecăruia dintre noi, exact prin asumarea stării interioare cu care abordăm realitatea. Calea spirituală constă pentru fiecare tocmai în efortul de a se transforma în mod conștient pe sine însuși, de a se aduce în armonie cu Universul și cu legile sale. Un precept spiritual spune că “Dacă vrei să transformi lumea, începe cu tine însuți”. Din păcate puțini oameni în ziua de astăzi își pun măcar problema de a-și conștientiza, armoniza și controla propria stare interioară. Cel mai adesea reperele esențiale ale  vieții sunt raportate  în societatea noastră doar față de aspectul trăirii exterioare, în timp ce  conștientizarea stării interioare este – practic vorbind –  complet ignorată.

 Tocmai datorită acestei lipse de educație în principiile spirituale mulți dintre semenii noștri realizează constant anumite greșeli de atitudine care îi conduc inevitabil la suferință. Iar una dintre principalele trăsături spirituale pe care este esențial să o (re)învățăm este capacitatea de a ierta.

  Este semnificativ să observăm că mulți oameni poartă în sufletele lor suferințe și răni ale unor greșeli pe care alții le-au făcut față de ei sau ale unor greșeli pe care le-au făcut chiar ei înșiși la un moment dat. Sunt răni care dor, răni care nu au trecut în ciuda anilor care s-au așezat peste ele, răni care le marchează și le întristează viețile. Însă ceea ce este cel mai dureros este faptul că ei nu pot ierta „greșeala inadmisibilă” care s-a produs și tocmai de aceea suferința se stinge foarte greu. “Aș vrea să iert, dar nu pot”, spun ei. Se creează un fel de cerc vicios în care deși ar vrea să nu mai sufere, nu pot accepta să treacă peste cauza care a adus acea suferință.

 Perspectiva spirituală asupra acestei situații este însă complet diferită. Ea afirmă că în realitate problema nu rezidă în greșeala însăși (de care să ne agățăm la nesfârșit), ci în atitudinea cu care abordăm acea greșeală. Cu toții am făcut sau încă mai facem anumite greșeli, acest lucru este într-un anumit sens inevitabil. Practic, din greșeli învățăm și în acest mod cu toții ne maturizăm în asimilarea lecțiilor esențiale ale vieții, mai devreme sau mai târziu. A refuza cu încrâncenare cuiva (inclusiv  nouă înșine) “dreptul” de a greși, denotă însă o anumită lipsă de perspectivă asupra firescului vieții, o anumită blocare a viziunii noastre asupra curgerii existenței. Merită să ne amintim acel episod biblic în care atunci când fariseii au vrut s-o omoare cu pietre pe femeia adulteră, orbiți fiind de orgoliul închipuitei superiorități a propriei imagini, Iisus Hristos le-a spus “Să arunce primul cel care n-a greșit niciodată în viața lui”.     

  Desigur că Iertarea nu trebuie înţeleasă într-un mod simplist, ca o acceptare pasivă a oricărei evidente dizarmonii. Bineînțeles că răul exterior trebuie stopat, dar ceea ce scapă adesea înțelegerii este faptul că ceea ce face să reverbereze și chiar să amplifice un conflict chiar și minor este tocmai starea noastră interioară. „Atunci când nu răspunzi unui rău cu alt rău, atunci acel rău a murit în lume”, spunea Buddha. Iertarea este în primul rând o atitudine interioară prin care ne orientăm într-un mod superior față de o situație care ne afectează, cu scopul de a o armoniza și transcende.  Este important să subliniem că Iertarea nu este o favoare pe care o facem celui iertat, ci este esenţială și pentru noi înşine. Deşi poate fi mai greu de înţeles, nu faptele sau persoanele sunt cele mai importante, ci atitudinea în sine : să poţi ierta pe toţi cei care ţi-au greşit şi chiar şi pe cei care au făcut orice greşeală din lume şi pe care tu nici măcar nu i-ai cunoscut în mod direct. Pentru că în realitate totul este Unul, nu există nici o diferenţă între interior şi exterior, nu este nici o diferenţă între tine şi lumea din jurul tău. Ca o dovadă în acest sens, remarcăm faptul că atunci când nu putem ierta ceva, noi înşine ne îmbolnăvim. Motivul este că nemulţumirea şi ranchiuna ne pun în rezonanță cu  energiile supărării şi mâniei, care în felul acesta se amplifică și se acumulează în ființele noastre.

  Atunci când nu putem ierta pe cineva, dacă ne vom gândi mai profund, vom înţelege că de fapt noi nu reuşim să o facem pentru că modul nostru subiectiv nu poate încă integra acel aspect al realităţii şi ca urmare tocmai aceasta ne menţine într-o stare de separare şi dezbinare chiar și față de propria noastră natură, care este totuși în mod implicit conectată la coerenţa și armonia universală. Nu putem fi noi înşine cu adevărat dacă rămânem doar individualităţi separate. Ne descoperim propria natură reală numai prin unitatea şi fuziunea de conştiinţă cu Totalitatea.

   Atunci când înţelegi că eşti în esenţă una cu Lumea, a iubi lumea întreagă, cu absolut toate aspectele ei, devine echivalent cu a te iubi pe tine însuţi. În realitate nimic nu se petrece cu adevărat „în afară”, ci totul este doar “în tine”.

   Pentru a ilustra într-un mod practic aceste legități universale, este foarte semnificativ să remarcăm două cazuri de vindecare ce s-au produs prin intermediul atitudinii de Iertare, cu atât mai mult cu cât aceste două cazuri au devenit cunoscute în întreaga lume.

  În primul caz este vorba despre o femeie din SUA, care s-a vindecat de cancer în primul rând prin modificarea atitudinii interioare față de chiar proprii ei părinți, pe care nu îi putea ierta față de anumite situații petrecute în copilăria ei. Această femeie, pe nume Brandon Bays a scris ulterior și o carte în care și-a relatat experiența de vindecare, experiență pe care ea a considerat-o ca pe un fel de călătorie către ea însăși și către veritabila stare de armonie cu lumea care ne înconjoară. Mai mult decât atât, Brandon Bays a stabilit și anumite jaloane ale “călătoriei” sale, precum și o veritabilă metodă, fiind convinsă că aceste jaloane ar putea fi salvatoare pentru oricare altă persoană care ar dori să parcurgă la rândul său acest drum al auto-vindecării. Redau mai jos două pasaje semnificative din cartea sa, intitulată “Călătoria”.

<<   Emoțiile în stare pură vin și trec. Singurul lucru care le poate face să rămână stocate în organism este povestea pe care și-o spune mintea în legătură cu ele, analizarea lor sau ascultarea dialogului mental interior care face comentarii pe marginea lor. Nicio emoție nu poate dura mai mult de câteva momente dacă este lăsată în pace.

   De aceea, atunci când treci de la un nivel emoțional la următorul, conștientizează faptul că te afli într-o siguranță perfectă, indiferent cât de puternică este emoția pe care o simți. Dacă nu te vei crampona de ea, aceasta va trece la fel cum a apărut.

     Capacitatea de a simți face parte integrantă din ființa umană, așadar pornește de la premisa că emoțiile sunt ceva sănătos. Tot ce trebuie să faci atunci când simți o emoție intensă este să te oprești, să respiri profund și să o conștientizezi. Mai devreme sau mai târziu, ea va dispărea de la sine.  >>

<< Mi-am imaginat în fața ochilor minții un foc de tabără. În jurul lui eram eu și părinții mei (care păreau mult mai tineri și erau îmbrăcați în stilul ciudat al anilor ‘50). Eu aveam patru ani și păream foarte nesigură pe mine. Eul meu actual era și el de față, așa că m-am decis să o invit pe fetiță să stea în poala mea, astfel încât să se simtă în siguranță și protejată.

  Discuția care s-a desfășurat în jurul focului de tabără m-a surprins la culme. Nu mi-am dat niciodată seama cât de intens a suferit fetița de patru ani care am fost cândva în urma acestei experiențe. Se pare că micuța avea de împărtășit o mare durere rămasă neexprimată.

  În sfârșit ea a avut prilejul să spună ceea ce nu a putut face atâția ani la rând. Cuvintele rămase nerostite i-au ieșit pe nerăsuflate pe gură, ca și cum ar fi așteptat multă vreme să se poată elibera. Când fetița a rămas fără cuvinte, m-am întors către părinții mei și i-am întrebat de ce s-au comportat așa cum au făcut-o. Am rămas la fel de surprinsă să aflu prin ce treceau la vremea respectivă aceștia. Înțelegând în sfârșit cauza durerii lor și cât de frustrați și de neajutorați s-au simțit în acea perioadă, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Sora mea s-a înecat la vârsta de patru ani, iar ei își proiectau uneori durerea pe care nu și-o puteau exprima direct, asupra noastră, a celorlalți copii.

  Discuția din jurul focului a continuat până când toată lumea a spus ce avea de spus, scoțând la lumină cele mai ascunse sentimente. În sfârșit, pentru prima dată, micuțul meu eu de la vârsta de patru ani a înțeles în profunzime de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat atunci. În urma acestei experiențe, am rămas cu o stare de pace și de înțelegere reală.

 Gândurile mele au tăcut, iar mintea mea s-a lăsat în totalitate pradă tăcerii. Din profunzimile acestei tăceri am auzit cuvintele „Trebuie să îți ierți părinții”. Parcă m-ar fi lovit o piatră în moalele capului. Am știut imediat că acesta era adevărul. Era atât de evident și totuși nu-mi trecuse niciodată prin minte. De aceea, mi-am imaginat din nou focul tabără și pe părinții mei în jurul lui, împreună cu mine. I-am iertat atunci din toată inima, cu inocența pe care numai copiii o pot avea. În timp ce buzele mele rosteau cuvintele de iertare, am simțit că îmi explodează inima. Actul iertării a fost absolut autentic și a ieșit din profunzimile sufletului meu.

  Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi. Am fost invadată iarăși de o stare de pace, care de data asta mi s-a părut desăvârșită. Intuiția mi-a spus că toată suferința s-a terminat.  

  Am simțit o energie subtilă, dar palpabilă, care îmi trecea prin mâini și prin picioare, invadându-mi apoi întregul corp. Undeva, în străfunduri, am știut că tumoarea începe să se vindece. Până atunci am crezut că tumoarea era cea care se cramponează de mine, în timp ce în realitate eu eram cea care se crampona de ea, pentru a mă proteja astfel de o amintire dureroasă și de emoțiile asociate cu ea. Când am descoperit în sfârșit tiparele emoționale care stăteau la baza tumorii, rezolvându-le odată pentru totdeauna, rațiunea de a exista a acesteia a dispărut, iar ea a început să se vindece. >>

                                                                  

  Al doilea exemplu de vindecare pe care doresc să-l remarc este într-un anumit sens mult mai spectaculos. Este atât de spectaculos, încât la prima vedere pare de-a dreptul incredibil. Este vorba despre un medic din Hawai, dr. Haleakala Lew Len, care a vindecat o întreagă secție de criminali bolnavi psihic de la Spitalul de Stat din Hawaii, fără ca măcar să le vorbească și chiar fără să-i vadă ! Acești criminali erau atât de violenți, încât întregul personal – medical și chiar și cel de pază – era permanent în pericol de a fi agresat, mulți dintre cei care se angajau  renunțând în scurt timp la acel loc de muncă.

  De la angajarea sa, doctorul Len nu a făcut altceva decât să stea într-un birou și să să studieze fişele pacienților. În paralel, se interioriza şi lucra cu sine. “Tot ce a trebuit să fac a fost să lucrez asupra propriei mele persoane”, a declarat ulterior dr. Len. „Dacă vrei să vindeci pe cineva, inclusiv pe un criminal bolnav psihic, o poţi face vindecându-te pe tine”, a mai spus el.

 Rezultatele acestei metode au apărut după câteva luni : agresivitatea pacienților a dispărut ca prin farmec, nu a mai fost nevoie de cătușe, administrarea medicamentelor a fost mult redusă sau la unii chiar sistată, ba chiar și celor angajați acolo a început să le placă munca pe care o făceau. După patru ani acea secție a fost desființată întrucât toți pacienții au fost externați.

  “Pur şi simplu repetam încontinuu ‘Îmi pare atât de rău!’ şi ‘Te iubesc!’ Atât. A te iubi pe tine însuţi este cel mai bun mod de a te vindeca, iar vindecându-te pe tine, vindeci lumea în care trăieşti.”, a explicat dr. Len.

  În aparență banală, metoda de vindecare folosită de dr. Haleakala Len este de fapt fundamentată pe principiile unei tradiții spirituale foarte vechi din Hawai, tradiție numită Ho’oponopono. Conform acestor principii, noi creăm lumea prin gândurile noastre. Tot ceea ce suntem, tot ceea ce se întâmplă în viaţa noastră reprezintă o consecinţă a gândurilor noastre. Dacă ne confruntăm cu o problemă, trebuie să căutăm cauza în noi înşine, nu în factorii exteriori. Ho’oponopono consideră că trupul este o casă pentru gânduri: cauza îmbolnăvirii rezidă în negativitatea unui gând, într-o eroare de judecată.

 Referitor la aceasta, dr. Len afirma cu umor : “Nu-i nimic în neregulă cu erorile de judecată. Te pot omorî, asta-i tot.”

 În prezent trecut de 70 de ani, dr. Len a ajutat cu succes mii de persoane de-a lungul carierei sale, folosind această metodă. El a lucrat inclusiv cu grupuri din cadrul unor organizaţii internaţionale prestigioase, precum UNESCO şi Naţiunile Unite. Dr. Len deţine un doctorat în psihologie, obţinut la Universitatea din Iowa-Statele Unite.

                                                                 

  Aceste exemple pun cu prisosință în evidență faptul că principiile spirituale cunoscute de înțelepții umanității încă de acum mii de ani sunt la fel de valabile acum ca întotdeauna. Este fundamental să le redescoperim și să le promovăm în societatea noastră pentru că ele reprezintă reperele esențiale ale vieții, fără de care o civilizație nu poate dăinui.

  Atitudinea Iertării presupune însă o practică sistematică şi perseverentă, ce trebuie efectiv  „exersată”, iar în acest sens am putea spune că practica iertării poate fi identificată cu însăşi parcurgerea căii spirituale. Din punct de vedere ezoteric, atitudinea de a ierta este extrem de importantă pentru că ea nu doar că ne eliberează de povara unei stări negative pe care altfel am fi menţinut-o în noi, dar totodată iertarea induce şi în cel iertat un proces de rezonanţă care dezamorsează conflictul creat. Tocmai de aceea este esenţial să iertăm într-un mod deplin şi total pe toţi cei care ne greşesc. 

Atitudinea Iertării nu se referă însă doar la relaţiile pe care le avem cu ceilalţi. Este esenţial să ajungem să ne iertăm şi pe noi înşine. În multe situaţii păstrăm ani de zile (chiar zeci de ani) grele mustrări de conştiinţă pentru fapte pe care le-am făcut sau, dimpotrivă, pentru ceea ce nu am făcut. Şi nu ne putem ierta pentru aceasta. În asemenea cazuri adeseori ceilalţi ne iartă mai uşor decât o facem noi. Avem tendinţa de a fi mult mai duri şi neiertători în a ne judeca. Dar este  important să înţelegem că nu putem avea pace sufletească dacă nu ne iertăm şi nu ne acordăm consideraţie. Dacă noi nu ne iubim pe noi înşine, atunci chiar dacă vom întâlni iubirea în viaţa noastră, vom trece pe lângă ea fără să o putem primi. Cu alte cuvinte, dacă nu ne iubim pe noi înşine nu atragem (prin rezonanţă) Iubirea care vine de la Dumnezeu. Iar fără iubire suntem goi şi seci. Oamenii sfinţi spun că Dumnezeu ne iartă mult mai uşor decât ne-am imagina noi vreodată. Şi El face aceasta mai ales dacă Îi implorăm Graţia Sa. Când Graţia Divină se revarsă, ea ne purifică fiinţa şi ne uşurează sufletele.  Dar dacă noi nu avem încredere în noi înşine, chiar dacă ne rugăm cu fervoare la Dumnezeu, putem bloca manifestarea în fiinţa noastră a răspunsului minunat care vine de la Dumnezeu.

Iertarea veritabilă nu se reduce la o simplă înțelegere teoretică a ideii, ci ea presupune grade foarte profunde  de trăire a relației cu Lumea și cu Divinitatea. În acest sens, sfinții creștini au spus că în realitate capacitatea noastră de a Ierta este într-o directă legătură cu deschiderea noastră față de primirea Duhului Sfânt, adică dacă atunci când vrem să iertăm nu simțim coborârea Duhului Sfânt (a Grației lui Dumnezeu) în inimile noastre, atunci chiar dacă noi considerăm că am iertat, de fapt încă mai rămâne în noi acea tensiune. Singurul care poate ierta cu adevărat este Dumnezeu, sau cu alte cuvinte, nu putem ierta cu adevărat decât într-o stare de conștiință divină. De aceea se spune că “A greși este omenesc, dar a ierta este dumnezeiesc.”  Pentru a evidenția o asemenea stare de iertare dumnezeiască este foarte revelator un fragment din lucrarea deosebit de inspirată a lui Jakob Lorber, intitulată “Marea Evanghelie a lui Ioan” : “Cine vrea să se verifice singur dacă este desăvârșit în umilință, să-și întrebe inima dacă mai poate fi ofensat cu ceva și dacă poate ierta din toată inima pe cel mai mare ofensator sau urmăritor și dacă le poate răspunde făcând bine celor care îi fac rău, dacă nu duce dorul preamăririi lumești din când în când, dacă se simte bine ca cel mai neînsemnat dintre neînsemnați, pentru a putea servi oricui. Cine este în stare de aceasta, fără jale sau melancolie, acela deja este un locuitor al celui mai înalt cer al lui Dumnezeu și așa va rămâne în veci, căci printr-o asemenea umilință adevărată nu numai sufletul va deveni una cu spiritul, ci în cea mai mare parte și trupul.”  

 Am putea crede că este paradoxal, dar cu cât un om este mai fără de pată, mai plin de iubire, cu atât îşi cere mai mult iertare. Pentru că el are sufletul unificat în sine însuşi şi cu lumea întreagă, aşa cum au fost şi sunt toţi cei consideraţi sfinţi. Acesta este chiar un criteriu de a aprecia starea de puritate și de trezire a sufletului la care am ajuns : să îi putem vedea pe toți oamenii ca fiind buni în esența lor, să nu ne mai supere nimeni și să îi putem ierta pe toți pentru toate greșelile pe care le-au făcut (având desigur și discernământul de a nu accepta și greșeala în sine). În schimb, cu cât o fiinţă este mai încătuşată în egoismul său, cu atât ea se simte mai separată de toţi cei din jur, îi consideră vinovaţi pentru toate nemulţumirile sale şi de aceea le poartă în suflet o ură nestinsă şi nu îi poate ierta.

 O asemenea ignorare a realităților spirituale, care conduce la lipsa capacității de a ierta, o manifestă cei care aplică tot felul de categorisiri și etichete și îi clasează pe ceilalți ca fiind “răi” sau “inferiori”, nemaiavând apoi aproape deloc încredere în posibilitatea acestora de a se depăși. Perspectiva spirituală evidențiază însă că de fapt în fiecare dintre noi există (în mod holografic) o scânteie din Dumnezeu și tocmai de aceea fiecare dintre noi are șansa de a descoperi că împărăția cerurilor este în sine însuși, așa cum spunea chiar Iisus Hristos. Dealtfel această tendință de etichetare nu doar a oamenilor din jurul nostru, ci a întregii lumi în care trăim este – în viziunea înțelepților – o tendință inferioară, egotică și limitatoare de a experimenta Realitatea. În stările înalte de conștiință trăirea realității are o perspectivă cosmică, în care totul este perceput pur și simplu așa cum este, într-un mod direct, neintermediat de discursivitatea mentalului egotic, și de asemenea totul este perceput ca nefiind niciodată întâmplător, ci exact așa cum trebuie să fie, în conformitate cu un Sens profund și divin. Am putea spune din acest punct de vedere că acesta este și scopul căilor spirituale : decondiționarea minții de obișnuința de a interpreta, analiza și categorisi și ancorarea conștiinței în Sensul profund și universal, care impregnează și coordonează totul. Putem întâlni această raportare și orientare în toate tradițiile spirituale. În învățătura creștină această atitudine este exprimată de binecunoscuta rugă „Doamne, Facă-se Voia Ta !”. În tradiția chineză acest Sens providențial, care susține totul, este numit “Tao”. În tradiția vedică el este denumit “Dharma”.

  Un exemplu de raportare metaforică la această dimensiune cosmică și esențială a Existenței îl poate constitui chiar și celebra baladă Miorița din folclorul românesc, în care în antiteză cu trăirile obișnuite pe care le au oamenii comuni, eroul principal (ciobănașul) trăiește ancorat în această dimensiune supra-umană a Naturii și a Existenței, iertând și transcezând complet micimea omenească.

  Iertarea înseamnă din această perspectivă acea atitudine a minții prin care rămânând „conectați” la Sensul profund și divin al Vieții, îl acceptăm și nu ne opunem curgerii acestuia, indiferent ce formă ar lua el. Deși aceasta pare o nebunie pentru mintea obișnuită, ce o consideră ca pe o renunțare la “indispensabila” luptă pentru existență, aspectul în aparență paradoxal este că atunci când această  abandonare plină de dăruire către Providența Divină se produce, acțiunile celui care trăiește în acest mod devin atât de eficiente și pline de miez, încât nici un efort egotic nu le poate egala.

  Ne-Iertarea este – pe de cealaltă parte – reacția celui care se încrâncenează în viziunea sa subiectivă, ce ignoră complet perceperea Sensului de curgere a Fluxului universal, și care se simte rănit că lucrurile nu decurg așa cum vroia și se aștepta el. Această încrâncenare duce la o diminuare și chiar la o blocare a curgerii fluxului vieții prin ființa sa, ceea ce prin somatizare, conduce chiar la boală. 

 Practica spirituală a iertării ne aduce la conștientizarea faptului că pe măsură ce modul de relaționare este plasat la un nivel de conştiinţă tot mai elevat, cu atât se constată că totul răspunde şi vibrează cu o inteligenţă atotcuprinzătoare şi plină de iubire. Sunt revelatoare în această direcție miile de relatări ale celor care au trăit teribila experiență de a se afla în pragul morții (NDE) și care au mărturisit la întoarcere exact acest lucru : că toți îngerii de lumină, precum și ipostazele Conștiinței Divine, manifestă permanent o imensă și copleșitoare iubire lipsită de orice urmă de acuzare, critică sau resentiment, privindu-ne ca pe niște copii aflați în fața lecțiilor esențiale ale vieții. 

 Ca o concluzie, am putea rezuma că întotdeauna, ceea ce ne arată fără dubiu că am iertat și că am depășit conflictele care au apărut în viețile noastre este sentimentul clar că putem iubi din toată inima persoana sau chiar situația care ne-a produs acel conflict. Un aforism oriental spune că propriii noștri dușmani ne sunt cei mai buni învățători. Iar Iisus Hristos spunea  “Iubiți-vă dușmanii !” Pare foarte dificil, însă doar Iubirea este ceea ce aduce totul în Unitate şi Armonie. Doar pe baza acestei atitudini interioare putem relaţiona cu adevărat armonios cu ceilalţi pentru ca Voinţa și Iubirea Divină să se manifeste într-un mod transparent prin noi către toate fiinţele.

  

         

Anunțuri

Un comentariu la “Practica spirituală a Iertării

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s