Artefacte misterioase


      

Dacă față de acceptarea oficială a existenței piramidelor de pe fundul oceanelor, a celor din Bosnia sau de pe planeta Marte, există încă în mediul academic o mare rezervă (pe motiv că acestea ar putea fi doar anumite formațiuni geologice naturale ceva mai ieșite din comun), această rezervă academică devine o opoziţie aproape făţişă în cazul unei categorii de artefacte încă şi mai extraordinare. Au fost descoperite o serie de obiecte stranii, care au ajuns rapid deosebit de incomode pentru concepția convențională a istoriei, deoarece în cazul lor nu se mai poate spune sub nicio formă că ar fi de origine naturală sau întâmplătoare. Aceste obiecte pur şi simplu nu lasă nici o urmă de îndoială că reflectă un foarte avansat nivel tehnologic. Datarea lor le situează însă în perioade extrem de îndepărtate în trecutul omenirii! Acesta este motivul pentru care aceste artefacte răstoarnă în mod evident versiunea oficial acceptată a istoriei. Se pare că tocmai pentru că nu le pot explica, susţinătorii liniei oficiale obediente „elitei” francmasonice mondiale, preferă fie să evite să vorbească despre ele, fie să le minimalizeze importanța, ori uneori chiar să șteargă pur și simplu evidența existenței lor.

Un prim exemplu de asemenea artefact îl poate constituti harta lui Piri Reis. În anul 1929, în palatul Topkapi din Istanbul, a fost descoperită colecţia de hărţi a amiralui Piri Reis, care a fost comandantul suprem al marinei otomane în secolul 16. Hărțile amiralului turc sunt doar reproduceri după anumite originale despre care nu putem decât să deducem că au existat. Ceea ce este senzaţional la aceste hărţi este faptul că ele sunt extraordinar de exacte atât în ceea ce priveşte contururile tuturor continentelor, cât şi în evidențierea caracteristicilor topografice din interiorul acestora. Mai mult, pe aceste hărţi sunt figurate detalii de cartografiere ale părţii de nord a Antarcticii, care a fost descoperită de exploratori abia în 1818, la 300 ani după moartea lui Piri Reis… 

  Ceea ce este încă şi mai uimitor este faptul că această zonă a Antarcticii se află sub o calotă glaciară veche de zeci de mii de ani (după unele referiri științifice e vorba chiar de milioane de ani) şi care are o grosime de peste 1 kilometru ! Ei bine, în anul 1958 teritoriul de sub această calotă glaciară a putut fi investigat prin intermediul metodelor nou apărute la acea vreme și anume pe baza undelor radar.  Datele obţinute au confirmat în totalitate acurateţea reprezentărilor de pe harta amiralului turc ! Și atunci ne întrebăm cine sunt cei care au făcut o hartă atât de exactă a Antarcticii pentru perioada când ea nu era acoperită de gheață ? Este imposibil să ne așteptăm la aceasta de la oamenii preistorici. 

 În plus, contururile continentelor prezintă o curbură-alungire, care iniţial a fost pusă pe seama unor erori ale hărţilor amiralului. După obţinerea primelor imagini din satelit – care au fost realizate de la o înălţime de 80-100 km -, s-a constatat însă că aceste imagini ale continentelor arată totuşi exact ca în hărţile lui Piri Reis… Sunt mult prea multe detalii uimitor de precise ca să mai acceptăm posibilitatea că aceste hărți au fost confecționate doar din pură fantezie sau din întâmplare. Nivelul cunoștințelor pe care le cuprind pur și simplu nu se încadrează în nicio perioadă ce aparține consemnărilor istoriei convenționale.  Deși oficialitățile mențin această situație – ca și atâtea altele – ca pe o enigmă ascunsă în umbra versiunii de istorie pe care sunt dispuse să ne-o prezinte, pentru orice minte lucidă și lipsită de prejudecăți, este clar ca lumina zilei că pe Pământ au existat cândva civilizații foarte avansate, ale căror urme mai transpar încă până la noi. 

 În materialul video de mai jos puteți viziona o scurtă prezentare a complexității acestei hărţi, prezentare realizată de cunoscutul cercetător și scriitor Graham Hancock


  Un alt exemplu de realizare antică neverosimil de avansată față de cadrul istoric convențional poate fi găsit la muzeul naţional de Arheologie din Atena, unde există un mecanism cu o vechime de peste 2000 de ani, numit “maşinăria de la Antikythera”. Așa cum explică cercetătorul american David Childress, acest mecanism a fost descoperit în anul 1900 pe fundul Mării Egee de către culegătorii de bureți în epava unui vas scufundat, lângă o insulă numită Antikythera. Ceea ce au găsit ei era de fapt o cutie confecționată din aliaje metalice, a cărei destinație le-a fost de neînțeles. Această cutie a stat timp de 50 de ani  la muzeul din Atena fără ca nimeni să înțeleagă ce reprezintă. Abia în 1950 ea a fost scanată cu raze X și s-a constatat astfel că se compune dintr-o placă de bronz gravată cu cercuri şi inscripţii astronomice pe care sunt fixate 20 de roţi dinţate foarte fine, interconectate, câteva ace mobile protejate prin tocuri de bronz pe care sunt gravate formule matematice, un mecanism selectiv diferenţial, câteva plăcuţe gradate şi o roată cu coroană dinţată aflată în legătură cu un arbore cilindric plasat într-o latură a aparatului. Acesta este nici mai mult nici mai puțin decât un computer mecanic, ba chiar unul foarte sofisticat ! Acest aparat conține literalmente mai multe dispozitive și mecanisme interconectate decât un ceas elveţian modern. Cadranele indică mişcările şi poziţiile corecte ale Soarelui, Lunii şi tuturor planetelor, chiar şi pe cea a lui Pluto, care a fost descoperită însă în civilizaţia „modernă” abia în anul 1930. Din cercetările realizate rezultă că acest dispozitiv era destinat să aibă două utilizări. Prima era aceea de instrument astronomic și sistem de navigaţie pentru indicarea exactă a unei poziţii geografice. A doua se pare că era aceea de realizare a unor complexe și eficiente predicţii astrologice rezultate din alinierea planetelor ! După ştiinţa din zilele noastre în acea perioadă de dinaintea erei noastre, nu doar grecii antici, dar nimeni în cultura pământeană nu ştia nici măcar faptul că Terra se roteşte în jurul Soarelui şi că Luna este satelitul său natural… Este foarte ciudat și ne întrebăm : “Cine a putut crea așa ceva ?”.

  Când în 1950 arheologii au examinat pentru prima dată acest obiect au spus că nu este posibil ca grecii antici să fi realizat un aparat atât de complex. Câțiva dintre ei au făcut chiar o analogie foarte sugestivă și plină de umor, spunând că această descoperire este de ca și cum ar fi găsit un avion cu reacție în mormântul lui Tutankamon. 

Iată şi opinia câtorva dintre cercetătorii ce au studiat acest senzaţional mecanism :   


   Un alt exemplu de realizare tehnică uimitoare îl reprezintă faimoasele cranii de cristal. Acestea au fost descoperite la începutul secolului trecut în America  de Sud, în zonele asociate cu tradiţia Maya (Mexic şi insulele Belize şi Honduras). Cel mai faimos și misterios asemenea craniu de cristal are aproximativ 5 kilograme și este cunoscut sub numele de  “craniul Mitchell-Hedges”, după numele exploratorului britanic care afirmă că l-a descoperit între ruinele unui templu mayaș din Lubaantun, în anul 1924. Ceea ce este uimitor la aceste cranii de cristal este faptul că sunt realizate extrem de fidel după caracteristicile unui craniu uman, însă materialul din care au fost sculptate este extrem de dur și dificil de prelucrat. În plus, aceste cranii au proprietăți uimitoare, așa cum voi descrie în continuare. Întrebarea care apare este “Cum au reușit mayașii de acum cel puțin 1000 de ani să realizeze aceste adevărate capodopere tehnice ?”. Dincolo de teoriile și speculațiile care au fost lansate cu privire la proveniența acestor artefacte, cele mai concludente sunt faptele concrete, respectiv obiectele înseși, care au uimit oamenii de știință care le-au analizat.

  Astfel, în anul 1970, craniul Mitchell-Hedges a fost analizat la laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara, California. După efectuarea unor analize computerizate, conducătorul acestor studii, Frank Dorland, a apreciat că din punct de vedere ştiinţific şi tehnic acesta este realizat la un grad de precizie „revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele noastre nu o poate egala.  Cercetătorii au descoperit că aceste cranii au fost realizate fiecare din câte o singură bucată de cristal, ce a fost şlefuit perpendicular pe axa naturală a acestuia. Este important să menţionăm că toţi sculptorii moderni evită să facă acest lucru pentru că ei ştiu că aceasta ar expune în mod aproape sigur cristalul respectiv la sfărâmare. Aceasta este valabil chiar şi în cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de şlefuire şi chiar a laserelor. Șeful catedrei de cristalografie si mineralogie de la Universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat faptul că “Un cristal crește pe trei planuri diferite de-a lungul unor axe cristalografice. În funcție de unghiul în care se află aceste planuri se formeaza fețele pietrei. Dacă un cristal e prelucrat în sens invers axelor sale, materialul se sparge pur și simplu în bucăți foarte mici. Ținând cont de mijloacele tehnice existente astăzi, e imposibil de realizat așa ceva”.

 Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, craniul Mitchell-Hedges ar fi fost imposibil de curbat in lipsa uneltelor dure moderne facute din diamant sau rubin, necunoscute însă pe vremea mayașilor. Specialiștii în prelucrarea cristalelor afirmă că felul în care au fost tăiate aceste obiecte este atipic și este aproape imposibil ca ele să fi fost realizate de mâna unui om.

În plus, testele efectuate asupra suprafeţei acestor cranii au evidenţiat că nu există aproape nici un fel de urmă (fie ea şi microscopică) de şlefuire și de asemenea faptul – complet neobișnuit – că temperatura craniului de cristal rămâne neschimbată, indiferent de temperatura mediului ambiant.  

  S-a constatat că aceste cranii emană o senzaţie hipnotică atunci când sunt privite în orbite, emană o aură colorată, iar ocazional emană chiar şi mirosuri sau sunete. Craniile au proprietăți optice uluitoare, lumina focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui sculptor din ziua de azi i-ar fi imposibil să creeze acest efect în lipsa realizării prealabile a unui model 3D al sculpturii, pe care să-l urmeze apoi, la micrometru, în manoperă.

 Tradiția maya afirmă aceste cranii de cristal au cea mai înaltă frecvență de vibrație posibilă pentru un obiect din planul fizic și că în timpurile străvechi au fost îngropate 13 cranii de cristal în locuri secrete din întreaga lume. Mayașii susțin că aceste cranii de cristal reprezintă de fapt un fel de memorii uriașe de informații esențiale pentru umanitate, care vor fi reactivate la momentul potrivit, în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13 cranii vor fi adunate la un loc, ceea ce va genera o transformare majoră a nivelului de conștiință în întreaga lume. Până acum se pare că au fost găsite șapte dintre ele. Este semnificativ să menționăm că IBM a afirmat faptul că cristalele de cuarț pot stoca milioane de gigabyți de informație și că orice cristal de cuarț sau craniu de cristal ar putea stoca mai multă informație decât orice calculator din ziua de azi.

Iată în continuare o succintă prezentare video a enigmelor craniilor de cristal   

              

  Una dintre cele mai elocvente dovezi ale unui înalt nivel tehnologic ce a existat cândva pe Pământ o reprezintă existența triburilor Dropa și Ham. În anul 1938, un profesor universitar de arheologie din Beijing, pe nume Chi Pu Tei, a realizat împreună cu studenții săi o expediție într-una dintre cele mai inospitaliere zone din lume, situată la aproape de 650 de km de cea mai apropiată așezare umană, în munţii Bayan Kara-Ula, la frontiera dintre China şi Tibet. Scopul expediției era acela de a studia un sistem de peșteri interconectate despre care existau informaţii că ar fi fost sculptate artificial. În apropierea acelor peșteri locuia o ciudată populație a două triburi, numite Dropa și respectiv Ham, având împreună aproximativ 3000 de membri, dar care nu aveau caracteristicile niciunei alte populații din China sau Tibet. În interiorul peșterilor a fost descoperit un șir ordonat de sute de morminte, ce conțineau schelete complet neobișnuite, ale unor ființe umanoide de aproximativ 1,30 metri înălțime, cu oase fragile, dar cu o capacitate craniană foarte mare, de cca 2500 cm cubi. Prin metoda C14, vechimea acestor schelete a fost estimată la minim 12.000 de ani. Pe pereții peșterilor, având aceeași vechime, au fost descoperite anumite desene care indică Soarele, Luna, dar și câteva zeci de stele, între care erau trasate anumite linii punctiforme. Cea mai uimitoare descoperire a fost însă aceea a peste 700 de discuri de granit, având aproximativ 25 cm diametru și 6 cm grosime.Pe suprafața lor discurile aveau gravate anumite șanțuri foarte fine, care descriau o spirală ce mergea de la centru către periferie. La o analiză mai atentă, folosind o lupă puternică, se putea constata că de fapt respectivele șanțuri erau șiruri de hieroglife ale unui limbaj complet necunoscut. O parte dintre discuri au fost date Uniunii Sovietice, iar restul au fost duse la Beijing pentru a fi analizate. În urma analizelor efectuate, s-a constatat că discurile au o vechime de 11-12.000 de ani, iar materialul din care erau făcute nu era o simplă piatră, ci un fel de material electromagnetic, având în compoziție 40% cobalt și 8% aluminiu. Puse în contact cu o sursă de energie electrică, ele intrau într-un ritm oscilatoriu surprinzător de mare. Chiar dacă lucrurile erau deja uimitoare până în acest moment, surpriza cea mai mare a venit abia după efortul laborios pe care un alt cercetător din Beijing, doctorul Ţum Um Nui, l-a depus pentru a traduce inscripțiile microscopice de pe discuri. După o muncă de ani de zile, acea scriere misterioasă a fost descifrată și ea indica faptul că în urmă cu 12.000 de ani, o navă spațială de pe o planetă îndepărtată s-a prăbușit în acea zonă și nu a mai fost posibilă repararea navei. Ca urmare, ființele din spațiu au ajuns să conviețuiască cu oamenii locului. Aceasta este o ipoteză foarte plauzibilă, ce vine să explice caracteristicile stranii ale triburilor Dropa și Ham, care nu pot fi încadrate – așa după cum au remarcat prestigioase reviste ştiinţifice (Life, Science and Mechanics, Science et Vie, Arheologia) – în nicio rasă umană terestră. Statura lor nu depășește 1,30 metri, sunt ființe fragile, cu orbitele foarte mari și o capacitate a cutiei craniene cu 100 cm3 mai mare decât media rasei Homo Sapiens. Analizele sanguine au relevat faptul că sângele lor nu poate fi nici el încadrat în vreo grupă sanguină cunoscută.

 Deși rezultatele acestor cercetări erau foarte clare, Academia de Preistorie din Beijing a interzis publicarea lor sub pretextul de a nu provoca un șoc în societate. Totul a fost trecut sub tăcere de către guvernul chinez, orice referiri sau probe materiale au dispărut pentru accesul public, iar astăzi nici măcar identitățile celor implicați în această descoperire nu mai pot fi verificate. În aceste condiții, acum – din punct de vedere oficial – se consideră că toate acestea nu au fost de fapt decât o simplă ficțiune.

În anul 1995 a mai apărut totuși o știre semnificativă și anume aceea că autoritaţile chineze au confirmat descoperirea unui trib necunoscut din care făceau parte circa 120 de indivizi, în regiunea Sichuan la cateva sute de kilometri distanţă de masivul Bayan Kara-Ula. Niciunul dintre membrii tribului nu depăşea înălţimea de 1,15 metri. Accesul străinilor în zonă a fost însă complet interzis.

Chiar dacă rădăcinile concrete ale acestei descoperiri extraordinare au fost șterse, au rămas totuși mai multe fotografii ale discurilor, precum și mărturiile mai multora dintre cei implicați, totul fiind suficient de semnificativ atât pentru a indica adevărul, cât și pentru a indica maniera în care în unele cazuri – din nefericire – autoritățile doresc să-l ascundă.

  

  De asemenea, cum am putea atribui aşa-zişilor strămoşi primitivi ai noștri capodopera metalurgică din India numită ”stâlpul lui Asoka” ?

Stâlpul lui Ashoka se află în curtea unui templu din New Delhi (India), în fața unei porți monumentale în stil arab. Cu o vechime de aproximativ 1600 de ani, acest stâlp are o înălțime de aproximativ șapte metri, (fiind înfipt 93 cm în pământ), un diametru de 42 de cm la bază și 32 cm la vârf, iar greutatea sa este de 6 tone, după cum spun măsurătorile apărute în revista “Inforespace” din Bruxelles.  Stâlpul este turnat dintr-o singură forjă, ceea ce pentru dimensiunile sale foarte mari reprezintă deja un indiciu al metalurgiei avansate. Ceea ce a făcut însă ca acest stâlp să devină faimos în întreaga lume este faptul că el nu a ruginit absolut deloc niciodată în ciuda umezelii din India și a musonilor. Acest stâlp de fier se menţine intact pentru că aliajul din care este realizat are o compoziţie extrem de complexă, ce îl face să nu poată fi erodat nici măcar de către poluarea acidă… 

Publicistul francez Jaques Scornaux a prezentat un studiu metalurgic de specialitate, a cărui concluzie afirmă că “Trebuie să ne explicăm inalterabilitatea acestui material numai printr-o puritate excepțională, a cărei realizare este inaccesibilă celei mai avansate tehnici pe care o avem astăzi”. Cu toate acestea, enigma stâlpului nu este încă nici pe departe rezolvată, întrucât analizele metalurgice au arătat că materialul stâlpului are totuși o eterogenitate neașteptat de mare : carbon 0,15 %, fosfor 0,18 %, siliciu, cupru, nichel în doze infime, dar și oxizi de fier, care ar fi putut – conform științei noastre – să conducă inevitabil la amplificarea reacțiilor de oxidare.

  Cine și cum a construit acest stâlp de fier, într-un mod pe care tehnologia actuală nu îl poate reproduce ? Am fi spus că indienii de acum 1600 de ani abia descoperiseră metalurgia… Conform anumitor analize realizate la Universitatea Hyderabad, precum și la Institutul Srimaharshi din India, se pare chiar că tradiției vedice nu-i era străină nanotehnologia… Mai multe detalii despre aceasta puteți urmări la adresa

https://www.youtube.com/watch?v=5Ge8hY6rIrE&feature=plcp (doar în limba indiană).

 Nevoiți să dea totuși o explicație convențională, oficialii spun că aceasta nu rămâne să fie alta decât că stâlpul a fost mereu uns cu ulei în urma repetatelor ritualuri, ceea ce l-ar fi ferit de rugină…  Aceasta este însă o explicație destul de hilară, mai ales dacă avem în vedere că stâlpul respectiv nu a fost nici integral și nici permanent acoperit cu ulei în cei peste 1600 de ani de când se află amplasat acolo, iar pe de altă parte, dispozitivele contemporane ce conțin fier și lucrează mereu în baie de ulei sunt departe de a se bucura de o asemenea fiabilitate. Interesant este că atât în India cât și în Nepal există încă numeroase alte obiecte de cult care au aceeași enigmatică proprietate de a nu oxida absolut deloc.

 

    Deși exemplul stâlpului lui Asoka a fost poate ceva mai mult mediatizat, au fost descoperite însă – așa cum vom vedea în articolul viitor – obiecte foarte complexe de metal ce sunt cu mult mai vechi și mai enigmatice decât acest stâlp, vechimea lor fiind estimată la sute de mii sau chiar milioane de ani în urmă, în perioade când conform istoriei oficiale, pe Pământ nu exista viață inteligentă, iar omul nici măcar nu apăruse. 

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s