Semnificaţii ale Iubirii



 

   Am putea să ne întrebăm de ce toţi sfinţii, înţelepţii şi maeştrii ne-au repetat de-a lungul timpului, în mod constant, că este esenţial să iubim. „Iubeşte şi fă ce vrei”, spunea de exemplu sfântul Augustin. De asemenea, un aforism popular românesc afirmă că „Dacă nu iubeşti, degeaba mai trăieşti„. De ce oare aceasta contează cel mai mult şi nu inteligenţa, simţul dreptăţii, al responsabilităţii, sau voinţa, ori altceva ? Şi chiar mai mult decât atât, ni se mai recomandă să ne iubim până şi duşmanii ! Care să fie explicaţia ? Este necesar să punctăm aceste aspecte deoarece deşi mulţi dintre noi ne-am obişnuit cu astfel de  formulări legate de iubire, atunci când vine vorba de înţelegerea şi aplicarea lor practică, mai avem încă o mare problemă.

  Un răspuns la această întrebare ar putea fi acela că Iubirea este superioară tuturor celorlalte calităţi şi virtuţi pentru că într-un anume fel ea le conţine. Adeseori înțelegem în mod spontan și fără dubii  „cu inima” lucruri care ni se par de bun simț, deși nu le putem neapărat explica în mod logic.  Este celebră în acest sens observaţia lui Blaise Pascal conform căreia „Inima are raţiuni pe care mintea nu le poate înţelege”.

 Din punct de vedere esoteric, Iubirea profundă semnifică tendinţa globală a fiinţei, de a se împlini, de a deveni completă, de a se uni cu totalitatea, de A FI UNA cu TOTUL. Fie că ştim sau nu, că o facem conştient sau nu, cu toţii aspirăm să fim compleţi, să depăşim limitările, iar aceasta nu se poate realiza altfel decât prin accederea la un grad cât mai mare de Coerenţă cu Armonia Totalităţii. În noi există o reflexie structurală a Totului, o scânteie de infinit, iar acest infinit din noi aspiră frenetic să se unească cu Infinitul din afara noastră. Gradat, devenim din ce în ce mai conştienţi de această tendinţă, care devine preocuparea noastră dominantă. Nimic altceva nu va mai avea vreo importanţă comparabilă cu această aspiraţie care vine din inima noastră. A aspira să fim una cu Totul integrează absolut toate aspectele realităţii interioare şi exterioare, iar expresia acestei aspiraţii este Iubirea.

 Ajungem astfel nu doar să Iubim toate aspectele în parte, ci SĂ FIM IUBIREA ÎNSĂŞI. A nu iubi ceva, orice, înseamnă ca prin această atitudine să ne menţinem separați de acel aspect şi astfel, implicit, să ne menţinem separați de Totalitate. Toate aspectele sunt intercorelate, iar noi suntem reflexii holografice ale Totalităţii. De aceea este esenţial să iubim absolut totul, chiar şi aşa-zişii „duşmani”, care de fapt sunt reflectarea și obiectivarea acelor aspecte pe care conştiinţa noastră încă nu le-a integrat în trăirea Totalităţii. A fi capabili să ne iubim duşmanii semnifică  menținerea unei anumite atitudini interioare prin care noi nu doar că nu mai suntem tulburați de aspectele exterioare ale respectivelor persoane cu care interacționăm, dar mai mult decât atât, nu ne mai separăm de ceea ce în esenţa lor acei „duşmani” reprezintă. Iar această atitudine interioară se bazează pe înțelegerea profundă a realității că în esență cu toții suntem identici și cu toții suntem Una. Suntem doar ipostaze diferite ale aceluiași „EU”. Aceasta nu implică, desigur, să devenim naivi şi lipsiţi de discernământ. Este absolut necesar să facem tot ceea ce trebuie făcut pentru a-i ajuta pe acei oameni să se orienteze (în mod liber !) pe cale Binelui. În acest sens modul înțelept de a proceda este acela de a limita eventuala manifestare a răului, dar a nu forța ființa respectivă să meargă pe calea Binelui. De altfel această eventuală forțare ar fi un non-sens din punct de vedere spiritual pentru că adevăratul Bine, cel profund și matur, poate fi trăit (nu doar afișat exterior și superficial) doar în mod total liber. Înțelepții din toate timpurile au spus că cel mai bun mod de a insufla cuiva un comportament pozitiv nu constă în a-i aduce reproșuri și acuzații vehemente (ceea ce va crea și escalada un munte de tensiuni), ci este modul de a-i oferi exemplul nostru personal, ce vine dintr-o atitudine de iubire și iertare.

Această atitudine interioară de a iubi totul este – paradoxal în aparență – infailibilă în transcenderea şi armonizarea oricărui conflict, a oricărui antagonism bazat în esenţă pe existenţa a două forţe opuse și separate. Este bine să conștientizăm că ura conduce la dezbinare, iar iubirea la unificare. Ura și dezbinarea sunt specifice lumii demonilor, iar Iubirea și unitatea sunt specifice lumii îngerilor. Cu cât eşti mai separat şi mai dezbinat de tine însuţi şi de ceea ce este în afara ta, cu atât suferi mai mult. Cu cât eşti mai unificat în tine însuţi şi mai coerent cu Conştiinţa Universală, cu atât eşti mai fericit. Iar întrucât acestă Conștiință Universală se reflectă în mod esenţial în fiecare aspect al realității și pentru că în Coerența universală nimic nu este inutil, fiecare parte are tocmai de aceea un anumit rost, o anumită menire ce este pe deplin integrată în armonia Totalităţii. Nimeni și nimic nu este inutil și tocmai de aceea, din perspectiva universală, totul merită să fie iubit. Un aforism oriental spune în acest sens, într-un mod foarte inspirat, că „Fiecare ființă umană merită să fie iubită măcar pentru faptul că în ea există o scânteie din Dumnezeu”.

 Deși poate că uneori ne vine greu să iubim anumite ființe din jurul nostru, aceasta putem fi siguri că se datorează în primul rând limitărilor noastre. Avem de obicei tendința să dăm vina pe comportamentul “inadmisibil” al celorlalți. Dacă reușim însă să înțelegem cu adevărat faptul că – atât în cazul nostru cât și al celorlalți – greșelile și dificultățile rezidă doar din imaturitatea cu care încă mai sunt abordate lecțiile vieții și că în realitate cu toții suntem „elevi” la școala vieții, atunci începem să avem mai multă răbdare. Cei care sunt în „clasele” mai mici, mai au încă mult de învățat, dar fiecare, fără excepție, trece prin aceasta. Pentru a avea o reprezentare mai clară a concepției spirituale despre acest aspect, este semnificativ să cunoaștem faptul că tradițiile spiritualității orientale afirmă că maturizarea spirituală – și implicit maturizarea în iubire – se realizează pe parcursul a nenumărate existențe succesive în care sufletele se reîntrupează. Acesta este motivul pentru care unii se nasc având deja o mare experiență, iar alții sunt abia la început de drum. A pretinde cuiva să își transforme și eleveze imediat concepția despre viață, se dovedește din această perspectivă a fi cu totul nerealist.

  Dintr-un alt punct de vedere, folosind termenii alchimiei, putem spune că tot acest proces al maturizării spirituale implică să învăţăm gradat să „transmutăm” şi să „sublimăm” orice stare (sau situaţie existenţială) dificilă, inferioară şi individuală într-o stare (sau situaţie) beatifică, superioară şi universală. Marele „secret nesecret” este acela că Sacrul este permanent accesibil chiar în Profan. Dar depinde numai de noi dacă putem să vedem aceasta.

 Maturizându-ne în iubire, descoperim astfel Sensul providenţial care a existat dintotdeauna în toate lucrurile şi care va exista în continuare, pentru totdeauna. Descoperim că nimic nu a fost vreodată întâmplător, că totul a fost mereu asistat și ghidat cu o nesfârșită iubire, înțelepciune și compasiune de către o Conștiință infinită, care nu ne-a părăsit niciodată, deși noi nici nu ne-am dat seama până atunci că ea există.  Îl descoperim astfel şi îl îmbrăţişăm plini de umilinţă, dragoste şi recunoştinţă pe cel care ne îmbrăţişează din Eternitate şi care este Dumnezeu.

 

 

Anunțuri

Un comentariu la “Semnificaţii ale Iubirii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s